▲ Născut în anul 1975, la Piteşti, absolvent al Şcolii Superioare de Jurnalistică, licenţiat al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti, Robert Turcescu şi-a început cariera în mass-media la 18 ani. Activitatea i-a fost răsplătită cu numeroase distincţii, printre care: Premiile Clubului Român de Presă pentru talk-show radio şi pentru anchetă (2006); Premiul „Alexandra Indries“ pentru „Contribuţia jurnalistică la democratizarea României“ (2004), acordat de Societatea Timişoara; Premiul Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune pentru talk-show (2004); Premiul CNA pentru cel mai bun talk-show radio (2002) şi Premiul Clubului Român de Presă pentru reportaj radio (2001).
Preşedinte al Societăţii Jurnaliştilor Profesionişti din România, Turcescu este realizator al emisiunii de radio „România în direct“ la Europa FM şi emisiunii televizate „100%“ la Realitatea TV, fiind şi proprietarul firmei de producţie de televiziune RT Media Communication. Timp de aproape un an, până în 2005, a fost redactor-şef la ziarul „Cotidianul“. În prezent, la acelaşi ziar este director editorial, semnând rubrica „Întrebarea lui Turcescu“. Semnătura îi poate fi întâlnită şi în revista culturală „Dilema Veche“. În ceea ce priveşte crezul jurnalistic, Turcescu afirmă: „Pentru mine, libertatea se confundă cu puterea de a rosti întrebări şi cu satisfacţia de a obţine răspunsuri, iar jurnalistica este singura meserie în care mă simt cu adevărat liber. Daţi-mi un pix şi o foaie de hârtie pe care să pot desena semne de întrebare şi sunt gata oricând să o iau de la capăt !“
Una dintre problemele esenţiale ale mass-mediei actuale este aceea a disocierii între breasla jurnalistică şi cea patronală. Această chestiune a fost intens discutată şi mediatizată în ultimul timp, mai ales în contextul în care tensiunile dintre clasa politică şi presa din România au devenit tot mai acute. Atât timp cât patronii de trusturi media sunt implicaţi în afaceri controversate, scepticismul planează şi asupra corectitudinii şi nepărtinirii demersului jurnalistic al celor care ar trebui să fie „câinii de pază ai democraţiei“. Dacă patronul trustului media dictează o anumită politică editorială, în scopul rezolvării propriilor interese, atunci nu mai putem vorbi despre libertatea de expresie, ci de manipularea opiniei publice. Oportunismul, lipsa de coloană vertebrală a celor pe care Cristian Tudor Popescu i-a numit generic „mercenari“ devin metode infailibile de controlare şi manipulare a maselor. În această situaţie, unicul perdant este cetăţeanul simplu, victima unor diversiuni crase. Conflictele de interese se rezolvă prin mascare şi denaturare publică, prin intermediul formatorilor de opinie.
Prezent la Iaşi, în luna mai, la o dezbatere organizată de Asociaţia Studenţilor Jurnalişti (ASJ) din Iaşi, Robert Turcescu a vorbit despre libertatea presei din România, despre faptul că nu există încă un cadru legal sau o cutumă care fie să oblige, fie să îndemne ca între acţionarii unei forme media şi conducerea editorială să se încheie un contract care să le asigure ziariştilor libertate de exprimare.
Putem vorbi de o presă liberă în România?
Nu, nu putem vorbi despre o presă liberă în România, atâta timp cât trăim într-o societate în care capitalul este extrem de important, în condiţiile în care o afacere, cum este editarea unui ziar, scoaterea unui post de radio sau TV, trebuie să producă profit pentru a rezista pe piaţă. În jurnalistică se aplică regula că nivelul de profesionalism este singurul care îţi girează libertatea de exprimare, aşa că un jurnalist nu poate pretinde libertate editorială, decât în măsura în care este un jurnalist profesionist. Asta este condiţia esenţială în virtutea căreia jurnalistul profesionist nu poate avea constrângeri din partea patronatului, pentru că patronatul, în cazul în care se descotoroseşte de el, se descotoroseşte practic de o sursă foarte profitabilă pentru buzunarele lui, aşa că, în măsura în care reuşeşti să-ţi menţii standardele de calitate jurnalistică şi să fii foarte bun în acest domeniu, poţi clama cu îndreptăţire şi o marjă foarte mare de libertate editorială. Un jurnalist prost cotat, din punct de vedere editorial, este un jurnalist care va „beneficia“ de foarte puţină libertate editorială.
„Instituţia de presă este ca o instituţie de făcut cuie sau pantofi“
Aşadar, un produs editorial foarte bine realizat produce, automat, bani?
Nu, categoric, nu. Aici este o chestiune discutabilă. Cele mai multe emisiuni TV sau radio, cele mai vizionate de către un public cultivat, nu sunt neapărat emisiuni vandabile pentru agenţiile de publicitate. Emisiuni foarte bune de radio sau televiziune, realizate foarte bine din punct de vedere profesional, jurnalistic, deontologic, au o audienţă înspăimântător de mică în comparaţie cu emisiunile în care nu ştiu cine se ceartă cu nu ştiu care, sau nu ştiu care vindecător a făcut nu ştiu ce masaje miraculoase. Din această perspectivă, instituţia de presă este ca o instituţie de făcut cuie sau pantofi. Trebuie să producă profit, pentru că altfel se închide, făcând emisiuni interesante în principal pentru cei care vin să cumpere publicitate de la respectiva întreprindere de presă. De aceea, foarte multe produse jurnalistice mediocre, dar care produc rating foarte mare şi, prin urmare, sunt ţinute în grila de programe. Prin prisma asta, despre ce fel de libertate a presei vorbim? Eu, ca jurnalist, pot să fac o emisiune despre ce înseamnă votul uninominal. Pot să fac, dar ştii ce audienţă o să am? Groaznic de mică, 0.5–0.7, adică mai puţin de 100.000 de telespectatori. În vreme ce o emisiune în care se vorbeşte despre cearta unor „dive“ face 4-5 puncte de audienţă.
După o lungă perioadă de tranziţie a societăţii, este posibil să apară „specia“ jurnalistului liber?
S-ar putea. Dar asta nu e o specie de jurnalist care să se bată cu pumnul în piept că este liber. Ăsta nu este jurnalist liber care îşi clamează independenţa editorială. N-are nici o legătură, de nici o culoare cu libertatea presei faptul că unul afirmă că în contractul lui de muncă sunt clauze de libertate editorială. Acestea sunt prostii. Jurnalistul se defineşte liber printr-o chestiune foarte simplă, aşa cum am mai zis: doar dacă e un jurnalist profesionist. Punct. Dacă e un jurnalist profesionist, dacă a dobândit tehnicile de care are nevoie pentru a se defini ca atare, nici nu mai are nevoie să vorbească despre independenţa editorială. Asta e condiţia obligatorie a libertăţii: profesionalismul.
Niciodată sau foarte rar va veni la el cineva ca să discute despre produsul lui editorial din această perspectivă, a libertăţii presei. Patronul va fi foarte bucuros că îl are şi va fi foarte atent să îl ţină în ograda sa, pentru că dacă el dispare de acolo, va pierde foarte mulţi bani. E simplu. Şi în general, un ziarist profesionist nu face compromisuri pentru că ştie că e suficient de bun încât, dacă cineva vrea să îl dea afară dintr-o instituţie de presă, îl mai aşteaptă la uşă încă doi-trei, gata să îi ofere un alt post de muncă.
Şi unde duce acest lucru?
La dobândirea unei libertăţi extraordinar de mari în ceea ce priveşte realizarea unor emisiuni sau scrierea unor articole. Nu e greu. Aşa că, din punctul meu de vedere, despre discuţiile legate de libertatea presei, dacă ne raportăm la un astfel de context, toate sunt inutile. Cu cât vom avea mai mulţi jurnalişti profesionişti în România, cu atât vom avea mai mulţi jurnalişti de calibru, după care patronilor să le pară nu rău şi să-i doară buzunarele dacă i-ar pierde din redacţie. Cu cât vom avea mai mulţi jurnalişti de acest tip, cu atât vom avea o presă mai liberă. Ecuaţia este foarte simplă.
Prostituţia în care se zbate, în momentul actual, o mare parte din presa din România este generată, în primul rând, de calitatea extraordinar de slabă a celor care comit actul jurnalistic. Acesta e compromisul pe care sunt obligaţi să-l facă unii dintre cei ce alcătuiesc redacţiile, pentru că se tem pentru ziua de mâine, pentru că se tem că plecând din braţele unui mogul, nu se va mai repezi nici un mogul să-i ofere un loc de muncă.
„Un talk-show poate face oricine, dar poate suna a şuetă“
Aţi întâlnit jurnalişti tineri care au dat bir cu fugiţii când trebuia să demonstreze cât ştiu?
Da. Am întâlnit indivizi care intrau la mine în birou cu capul plecat şi spuneau „Vai, domnu’ Turcescu, m-am convins, e o mafie în presă…!“ De ce domnule?“. „Dacă nu ai decolteu sau pile pe la nu ştiu cine, nu ai loc într-o redacţie.“ Şi i-am spus „Ok, eşti bun, arată-mi ce ştii, arată-mi ceva ce ai scris!“ Ups… aici e problema. Nu avea ce să-mi arate.
Păi atunci cum vrei să te angajeze cineva dacă tu nu ai scris nici măcar o ştire, ca să nu mai vorbesc de un reportaj. Exerciţiul scrisului trebuie să fie zilnic ca să devii un bun jurnalist, să înţelegi rigoarea unei astfel de activităţi, să te obişnuieşti să scrii cuvintele în ritmul în care merge secundarul la ceas.
Jurnalismul nu are nici o treabă cu talentul. Totul ţine de antrenament. Jurnalismul este o profesie matematică, are tehnici de scris, de înţelegere, de rostire a întrebărilor, de redactare a unei ştiri.
Eu n-aş fi avut curajul să fac un talk-show de televiziune, dacă n-aş fi avut în spate zece ani de jurnalistică. Zece ani care înseamnă surse, documente adunate şi o privire în background-ul evenimentelor. Un talk-show îl poate face oricine care, de ieri, a început să citească ziarele mai atent. Dar e o şuetă când nu ştii ce se ascunde în spatele unui eveniment.
Să înţeleg că negaţi talentul, dacă totul în jurnalism ţine de un anumit automatism pe care îl dobândeşti cu timpul, cu experienţa?
Nu-l neg cu desăvârşire, să nu fiu înţeles greşit, talentul trebuie să existe, dar un jurnalist bun nu se defineşte doar prin ecuaţia simplă: om care are talent de a scrie bine. Profesiunea asta are mult mai multe ramificaţii care ţin de cunoaşterea unor tehnici de lucru, în mult mai mare măsură decât de harul divin la a scrie texte bune. La acest lucru mă refeream. Talentul, dacă există, pe lângă deprinderea acestor tehnici într-o măsură mai mare de la bunul Dumnezeu, e cu atât mai bun pentru definirea unui individ ca reper profesional în meseria de jurnalist.
„Nu te obligă nimeni să stai lângă un mogul“
S-a vorbit în ultimul timp despre lipsa de transparenţă a finanţării în media românească, fapt care ridică problema influenţei şi puterii celor pe care preşedintele Traian Băsescu i-a numit „moguli de presă“. Care este relaţia dintre dumneavostră şi patronul dumneavoastră?
Sorin Ovidiu Vântu este acţionar majoritar al staţiei cu care eu am contract de prestări servicii prin firma mea de producţie de televiziune. Prin urmare, am încheiat un contract între Media Communication şi Realitatea Media. Mă aflu în relaţii de dialog în momentul în care este vorba despre staţia de televiziune, de programul emisiunii „100%“.
Să înţeleg că Sorin Ovidiu Vântu se implică direct în politica editorială a trustului Realitatea-Media?
Dacă tu-ţi închipui că eu sunt genul de om care să stea în poziţie de drepţi în faţa unui patron media, te înşeli. Asta nu o rostesc cu emfază, şi nici încercând să par mai mult decât sunt, dar, după cum am mai afirmat, credibilitatea e singurul capital al unui jurnalist, iar faptul că ar merge pe direcţia impusă de patron, i-ar ştirbi din acest capital de credibilitate. Interesul meu, la 32 de ani, e să-mi sporesc acest capital şi nu să-l fac ţăndări, rostind cuvinte de genul „să trăiţi!“ în faţa unui om cu care am un contract semnat pentru realizarea unei emisiuni de televiziune. Aici intervine o chestiune pe care trebuie să ţi-o asumi. Nu te duci, dacă nu vrei şi nu te interesează, nu te obligă nimeni să stai lângă un „mogul“. Poţi să te laşi de presă, poţi să mergi la televiziunea publică, dacă ţi se pare că e mai liberă, deşi asta e o gogoaşă pe care eu n-o înghit.
▲
Mai multă transparenţă în finanţarea media
În legătură cu interesul preşedintelui Băsescu privind transparenţa finanţării în media românească, ce atitudine a adoptat Clubul Român de Presă?
Cristian Tudor Popescu declara că, din poziţia sa de preşedinte al Clubului Român de Presă, considera că trebuie găsită modalitatea legală şi corectă prin care să se realizeze o transparentizare a surselor de finanţare. Există cazuri în care acţionarii care figurează la Registrul Comerţului nu sunt proprietarii reali.
În ceea priveşte intervenţia preşedintelui, legată de lipsa de transparenţă a finanţării în media românească, acesta apare concomitent cu o îngrijorare în plan european exact pe acelaşi subiect. Un raport dat publicităţii de Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD) la Budapesta, cu ceva timp în urmă, atrăgea atenţia asupra unor probleme de care suferă televiziunile din întreaga Europă. Secţiunea dedicată României conţine un capitol important, legat strict de finanţarea televiziunilor comerciale. Transparenţa acestor informaţii a crescut pe măsură ce investitorii străini au avut o mai mare libertate de mişcare printr-o reglementare CNA din 2002, care a eliminat restricţiile asupra proprietăţii străine în media românească.
Există interese identificate, dar şi unele încă neidentificate pe piaţa media din România, după cum este menţionat în raport. Pe de o parte, grupuri străine şi-au consolidat poziţia în piaţă, cum este cazul Central European Media Enterprises (CME) şi SBS Broadcasting, proprietari principali ai PRO TV, respectiv Prima TV. Antena 1 este deţinută în proporţie de 84%, direct sau prin firmele sale, de Dan Voiculescu, preşedintele Partidului Conservator. Exemplele pot continua.
▲
Presa, câine de pază sau armă de şantaj?
Presa este, sau ar trebui să fie, mai mult decât un câine de pază, acel instrument prin care societatea românească să fie radiografiată cu maximă atenţie. Cu alte cuvinte, o lupă uriaşă prin care imaginea societăţii să se răsfrângă. Eu nădăjduiesc că România va deveni o ţară în care câinele de pază se va numi justiţie şi care ar putea să dărâme toate armele de şantaj, inclusiv cele venind dinspre zona presei, în măsura în care ele există.
▲
„Unde să mă duc?“
Faceţi un portret succint al unui mogul de presă
Povestea asta cu mogulul de presă a apărut de la Traian Băsescu. Pentru mine, când preşedintele vorbeşte despre asta, mi se pare un personaj care încearcă să câştige un capital de public. Dă bine la un moment dat, pentru că reprezintă, să spunem, obsesii cotidiene ale cetăţeanului trăitor pe aceste meleaguri. Mogulul de presă despre care se vorbeşte este, de fapt, un patron de presă din România. Dar să mă ierte Dumnezeu: ăştia sunt, daţi-mi alţii, oferiţi-mi varianta evadării de lângă mogulii de presă şi aşezării într-un trust de presă care să nu fie condus de un mogul!
Unde să mă duc? La mogulul Voiculescu ori la Sârbu sau Patriciu sau la mogulii din consiliul de administraţie de la TVR, care să-mi dicteze politica editorială? Dacă este să mergem pe definiţia lui Băsescu, mogulii ar fi oameni extrem de influenţi, care cumpără trusturile şi le folosesc în bătălia politică, vrând să şubrezească acea parte care îi împiedică să-şi obţină favorurile economice de care au nevoie de la oamenii politici pe care-i controlează. Dar să vă mai spun un lucru, ca să eliminăm orice fel de dubiu. Publicul este singurul în măsură să judece, la un moment dat, prestaţia unui jurnalist. Când Turcescu o să fie perceput ca omul lui Vântu sau care răspunde comenzilor pe care, la un moment le-ar fi primit, putem discuta punctual despre respectivele chestiuni. Până atunci, eu aş îndemna la ceva mai multă analiză, nu neapărat la o atentă observare a spaţiului media. Să se analizeze prestaţia noastră ca jurnalişti şi nu în funcţie de patronul pe care-l are, la un moment dat, un trust de presă.
