Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Ultimul Constantin“, romanul vieţii unui sfânt

„Ultimul Constantin“, romanul vieţii unui sfânt

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: George Aniculoaie - 24 Iul, 2014

Ediţia a patra a romanului „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor“, scris de Ileana Toma, a apărut de curând la Editura Cuvântul Vieţii. Pornind de la cartea care prezintă viaţa Sfântului Constantin Brâncoveanu, am vorbit cu autoarea despre „Constantin al meu“, cum îl numeşte ea pe Sfântul Voievod Martir, şi despre viaţa sfântă a acestuia oglindită în paginile romanului.

Doamnă Ileana Toma, v-aţi născut în anul 1935 într-o familie de preot cu patru copii, refugiată din Basarabia. Cum a fost viaţa de refugiat?

Am dus-o foarte greu, practic lucrez de la 11 ani, însă am fost foarte mult ajutată de profesorii mei în liceu. În penultimul an de liceu mi s-a spus că nu mă vor primi în ultimul an. Era în 1952. Atunci mi-am dat ultima clasă în particular, dar luasem un concurs, „I,L, Caragiale“, pe ţară, organizat, culmea, de ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică). Când m-am dus să mă înscriu la Medicină, mi s-a spus să plec, că nu o să aflu nici măcar în ce sală am fost repartizată. Am venit acasă şi tatăl meu a hotărât să trag la sorţi. Dintr-o căciulă cu multe bilete am tras un bilet pe care scria matematică. Am făcut Facultatea de Matematică. Greu. Era facultate de 5 ani, pentru cercetare, am absolvit şi, evident, nu m-au primit în învăţământ, dar am fost chemată să lucrez ca cercetător la Observatorul Astronomic. Deci, astronom cu muncă de noapte, observare continuă de stele. Mai târziu, când tatăl meu era foarte bolnav, i-am spus că am avut noroc că am dat la matematică, pentru că munca mea a fost apreciată. Dar tata mi-a răspuns: „N-ai avut nici un noroc, pe toate biletele scria matematică“.

Cum aţi ajuns să scrieţi literatură?

Tata, ca să fie sigur că eu îmi voi păstra integritatea morală, nu putea să mă îndrume să fac decât o ştiinţă în care ideologia nu avea loc. La 17 ani ai mei, m-a ghidat spre matematică, deşi ştia că este o facultate grea, dar mi-a spus să nu mă îndepărtez de scris. La fel am păţit şi cu duhovnicul meu, părintele Benedict Ghiuş, căruia i-am arătat o carte scrisă de mine, pentru popularizarea astronomiei, spunându-i că nu mă simt bine că am scris-o, deoarece cartea figura ca făcând parte din propaganda ateistă. Dar părintele Ghiuş, după ce a citit cartea, mi-a spus să scriu în continuare, deoarece „creaţia lui Dumnezeu este aşa de frumoasă cum o descrii tu, încât omul nu poate să fie ateu dacă citeşte cartea asta“. Şi am continuat. După Revoluţie, m-am simţit obligată să scriu, puteam să scriu fără să fiu forţată să fac compromisuri. Nimeni nu mi-a mai dictat, am scris ce am vrut eu.

După acea primă carte de astronomie, ce aţi mai scris?

Până la Revoluţie nu am scris decât astronomie, după Revoluţie am scris proză scurtă, apoi la solicitarea cuiva am scris un roman despre Vlad Ţepeş, împotriva denigrării care se face unui domnitor român, care, la fel ca toţi domnitorii noştri, a fost botezat creştineşte. Romanul se numeşte „Singurătatea lui Vlad Ţepeş“, roman de capă şi spadă, care a avut un succes mare la public. Dar piatra mea de încercare a fost „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor“. Acest roman l-am scris ca replică, eu fiind în Statele Unite, am găsit o carte despre ţarul Rusiei, Petru cel Mare, care îl prezenta pe Brâncoveanu ca pe un trădător şi culmina spunând că turcii i-au răzbunat trădarea tăindu-i capul, lui şi celor doi fii, în piaţa Iali Kiosk. Vedeţi, în realitate erau patru fii, cartea fiind plină de neadevăruri, iar cu toate acestea autorul luase Premiul Pulitzer. M-am întors şi am devenit scriitor în România, am mâncat pâinea grea a tuturor scriitorilor din România, aceia care scriu aşa cum le dictează conştiinţa lor.

De ce spuneţi „pâinea grea a scriitorilor din România“?

Pentru că nimeni nu a vrut să-mi publice cartea. Era anul 1998 când am terminat de scris. Am umblat de la o editură la alta şi peste tot îmi spuneau că nu publică autori români, ci doar străini. Sau: „Noi nu publicăm decât nume“, ori eu nu eram „un nume“. N-am fost un nume niciodată, cu dosarul meu eu nu puteam să fiu un nume venit din comunism.

Şi cât timp a aşteptat manuscrisul ca să fie publicat?

Nu a aşteptat mult, pentru că preotul Toderiţă Rusu de la Spitalul de Urgenţă Floreasca, văzându-mă supărată, mi-a făcut legătura cu directorul spitalului, prof. dr. Alexandru Bucur, care primea scriitori şi îi ajuta să publice cărţi. El a subvenţionat publicarea primelor 500 de volume. Cartea, aşa publicată, a căzut întâmplător în mâinile directoarei Muzeului Mogoşoaia, doamna Doina Mândru, care a citit-o şi, aflând că s-a epuizat, a vrut să o republice. Atunci au subvenţionat apariţia celei de a doua ediţii muzeele brâncoveneşti de la porţile oraşului Bucureşti. Dar mi-au pus condiţia să o scurtez cu 50 de pagini. Era un capitol din copilăria lui Brâncoveanu, care pentru noi românii avea importanţă, pentru că era vorba despre o menţionare, aşa cum se face în romane, a obiceiului pământului. Atunci când un băiat dintr-o familie înstărită împlinea 9 ani, tatăl şi cu bunicul lui îl plimbau pe hotar şi la fiecare piatră de hotar sau nuc de hotar îi trăgeau câte o bătaie şi-i spuneau: „Să ţii minte, aici e hotarul neamului tău şi să nu laşi pe nimeni să intre peste el!“ Scena aceasta nu mai este în carte, deşi are un anumit înţeles, pentru că Brâncoveanu al meu construieşte mereu. Dacă ne gândim la ce a construit şi pe unde a construit, pare că acele ctitorii ne sunt ca nişte pietre de hotar!

Cum este „Constantin al meu“, al Ilenei Toma, din „Ultimul Constantin“?

Nu poţi să scrii despre un personaj fără să fie într-o oarecare măsură înţeles bine de tine, şi pe măsură ce îl înţelegi, îi măreşti calităţile care îţi plac ţie. Am descoperit că fiecare istoric prezentându-l pe Brâncoveanu prezintă un Brâncoveanu al lui. Aici este Brâncoveanu al meu. Şi este Brâncoveanu cel mai apropiat de realitate, pentru că eu niciodată nu o să pot să fiu om politic, domnitor sau constructor de biserici, dar am înţeles lucrurile acestea aşa cum le-a făcut el, din dragoste, şi m-am apropiat de el cu iubire.

S-a afirmat că Brâncoveanu s-a despărţit de mentorii săi, stolnicul Constantin şi marele spătar Mihai. Ceea ce mie mi se pare fals, pentru că Brâncoveanu al meu şi Brâncoveanu cel adevărat nu se desparte niciodată de unchii săi, se desparte doar în ceea ce gândirea lor greşeşte. Când a fost trădat Brâncoveanu, băiatul lui Constantin stolnicul, Ştefan Cantacuzino, era primul logofăt al ţării, adică prim-ministru, a doua persoană în Ţara Românească. Cum s-a despărţit Brâncoveanu de Constantin stolnicul dacă fiul acestuia avea a doua funcţie în stat? De spătar cum s-a despărţit, când i-a dat posibilitatea să posede toată zona de nord-est a judeţului Prahova şi Buzăul? Acesta a deschis ocne la Slănic de Prahova şi exporta sare în ţările din Răsărit, intrând în concurenţă cu Ocnele Mari din Oltenia, care erau monopolul domniei. Deci vreau să vă spun că nici un moment nu a avut o atitudine duşmănoasă faţă de unchii săi.

Nu a existat o despărţire decât într-o singură privinţă: în vremea lui Brâncoveanu exista o utopie foarte întâlnită, mirajul eliberării Constantinopolului de către o putere răsăriteană. Visau că o să audă din nou clopotele de la Sfânta Sofia bătând. Aceasta era marea idee care îi conducea. Cantacuzinii, pe vremea lui Şerban Cantacuzino, au încercat să se alieze cu austriecii, crezând că aceştia vor elibera popoarele creştine. După aceea, au încercat să se alieze cu ruşii. Chiar Dimitrie Cantemir alimentează credinţa absurdă în eliberarea Constantinopolului de către ruşi. Însă slavii care au fost creştinaţi de către bizantini, prin Sfinţii Metodiu şi Chiril, întotdeauna au atacat şi s-au răsculat împotriva Imperiului bizantin. Cum putem noi să spunem astăzi, după experienţa noastră de „eliberare“ comunistă, că ruşii ar fi putut elibera Imperiul bizantin?... Constantin Brâncoveanu nu a susţinut această utopie. În carte, în momentul în care se întoarce în 1703 din călătoria aceea pusă la cale de unchii săi ca să fie pierdut, el spune: „Hai, neică Mihai, să facem aci Bizanţul nostru“.

Dar cum este Constantin Brâncoveanu - Sfântul în romanul dumneavoastră?

Constantin Brâncoveanu este tot timpul sfânt, pentru că este un om politic al păcii, continuu sfătuit de duhovnicul său şi de mai-marii Bisericii din vremea aceea. Este un om care ţine o corespondenţă strânsă cu doi patriarhi ai Ierusalimului, Hrisant Nottara şi cu Dositei Nottara, unchiul acestuia, de asemenea, ţine o legătură foarte strânsă, de suflet, cu Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, şi cu Antim Ivireanul. În afară de asta, este un formidabil şi oportun ctitor de carte. În momentul când atacul calvinilor din Transilvania şi atacul catolic, cu uniaţia, erau destul de puternice, el tipăreşte carte ortodoxă creştină în toate limbile Imperiului otoman. Şi această muncă de ctitorie de carte se datorează şi Sfântului Antim Ivireanul, care este un om neobosit în această privinţă. Brâncoveanu subvenţionează şi asigură difuzarea acestor cărţi. Gândiţi-vă că prima carte tipărită în limba arabă a fost un liturghier pentru musulmanii creştinaţi din Bugeac!

V-a fost greu să redaţi în roman bărbăţia lui sfântă în faţa martiriului propriu şi al copiilor săi? 

Martirajul este cuprins în capitolul „Cred, Doamne, şi mărturisesc“. Ei au privit moartea ca pe o împărtăşanie finală. Dacă prin împărtăşanie intră în sângele nostru Sângele lui Hristos, de data asta Sângele vărsat pe Cruce al lui Hristos fiecare din ei a considerat că se amestecă cu sângele care se va vărsa din ei în momentul sacrificiului. Ca un amestec real cu Sângele lui Hristos. Mi-a fost foarte greu să răspund unor întrebări pe care unii care au citit cartea mi le-au pus, cum ar fi: de ce totuşi n-a încercat să-i scape pe fiii săi, să le spună să facă compromisul abjurând… „Eu nu-l fac, dar voi...“ Pentru că era într-adevăr un sfânt, un creştin sfânt. Fiindcă creştinismul este religia zilei de azi. Mâinele nu-i al meu. Eu nu pot să-mi propun să păcătuiesc azi, ca să câştig ceva, şi mâine să mă duc să mă spovedesc, că o să-mi dea preotul un canon şi o să ispăşesc. Nu. Este religia lui azi. Prin urmare, copiii lui Brâncoveanu nu aveau siguranţa zilei de mâine, o aveau doar pe cea de azi. Viaţa lor era în mâinile lui Dumnezeu.

În finalul discuţiei, vă rog să le adresaţi un îndemn celor care nu au citit romanul.

Le recomand să citească romanul, în primul rând pentru că este un alt mod de a prezenta istoria, este un mod omenesc, dincolo de tratate şi dincolo de hotare, este un mod constructiv de a prezenta personajele. Ei sunt activi, toţi construiesc, ridică mănăstiri, chiar şi cei care l-au trădat pentru că Brâncoveanu s-a despărţit de utopie.

În fond, trebuie să ştim exact multe obiceiuri ale românilor. Ei sunt peste tot, sunt şi în sudul Dunării, şi în Transilvania, şi dincolo de hotarele Ţării Româneşti. Şi pentru că în vremea aceea era foarte frig şi Europa era bântuită de foamete. În Ţara Românească însă se coceau holdele şi, fiind o ţară primitoare, se umpluse „ca o rodie“, după cum spunea secretarul lui Brâncoveanu. De aceea este bine să se citească această carte ca să se ştie că avem în noi potenţialul bunătăţii, al ospitalităţii, al eficacităţii şi să ne întărim în convingerea că putem să facem lucruri de aşa manieră, încât să fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Aş vrea să mulţumesc pentru înţelegerea pe care am avut-o din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în publicarea acestui roman care înseamnă, în fond, încununarea întregii mele vieţi de scriitor. În ultimii 20 de ani, am scris şi romanele istorice româneşti pe care bunicul meu, părintele Vasile, le-a cerut din Basarabia cotropită. Trebuie să amintesc şi de romanul „Marele Capadocian“, despre viaţa Sfântului Vasile cel Mare, apărut tot la Editura Cuvântul Vieţii, care a avut şi el mulţi cititori. Vreau să mulţumesc şi Editurii Cuvântul Vieţii, care a realizat publicarea romanului „Ultimul Constantin“ în cele mai bune condiţii.