„Un interpret care nu atinge şi creaţia rămâne un meşteşugar“

Eusebiu Ştefănescu este recunoscut de colegi, regizori, cineaşti, critici de teatru, dar şi de marele public drept o personalitate autentică a teatrului românesc contemporan. Evidenţele sunt grăitoare în acest sens: este actor de teatru şi film, un strălucit interpret de poezie, regizor (ocazional), profesor, scriitor. Ceea ce dă măsura valorii sale ca artist este şi calitatea sa umană, cu totul deosebită, firească, care îl face să se apropie cu uşurinţă de oameni şi să-i contamineze cu emoţia talentului său. A avut amabilitatea să vorbească despre clipele de har din cariera sa, despre Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, despre viaţă şi ale ei, într-o zi de martie, cu ploaie la geamuri, în compania flautistului Ion Bogdan Ştefănescu, prim solist la Filarmonica Română, faţă de care poartă o admiraţie profundă, dincolo de relaţia părinte-fiu.

Spuneaţi că vă treziţi în fiecare dimineaţă rugându-vă cerului să vă ajute să faceţi ceva important în trecerea pe acest pământ. Ce este important pentru dumneavoastră?

Important ar fi să nu-mi pierd timpul unei zile. Acum trebuie să vă fac o mărturisire. Eu am trăit mereu un sentiment aparte, apropo de întâlnirile admirabile pe care le-am avut şi cu Nichita Stănescu, dar şi cu Petre Ţuţea, cu Augustin Doinaş, Nicolae Velea, Dan Laurenţiu. Din lumea teatrului m-am întâlnit, de multe ori până la prietenie, de exemplu, cu Marcel Anghelescu, m-am întâlnit cu Toma Caragiu, George Constantin, nu mai vorbesc de Amza Pelea sau de Emanuel Petruţ, Gheorghe Cozorici, cu care am fost în relaţii mai strânse.

Plecasem de la faptul că nu ar trebui să ne irosim timpul… De câte ori m-am întâlnit cu oamenii aceştia, într-un fel senzaţionali, aveam sentimentul reproşului, târziu, în noapte, când ne despărţeam, că mi-am pierdut atâta timp, că o să fiu obosit mâine, că: „uite, domnule, cum se iroseşte timpul!“. Mai târziu, când am încercat să mai fac câte un bilanţ, mi-am dat seama că este un uriaş câştig această risipire. Dintr-o permanentă risipire mi-am adunat atâtea lucruri memorabile, după cum este şi cartea care o să-mi apară în curând. Se numeşte „Arhivarul clipei“, în care s-au strâns toate aceste risipiri. Cred că este o carte frumoasă, care o să apară de ziua mea, curând, pe 3 mai.

Ce-ar fi făcut Eusebiu Ştefănescu dacă s-ar fi născut cu vocaţia de actor, dar ar fi rămas undeva, în judeţul Dâmboviţa, mai exact în localitatea Cricovul Dulce, locul natal?

Nu ştiu dacă asta este dominanta. Dacă asta este vocaţia mea - cea de actor. Nu pot să zic că am plecat, Doamne fereşte, pe un drum greşit. Dar nu pot încă să ştiu. Dacă aş recunoaşte, să zicem, că am plecat pe un drum greşit ar fi ca un blestem, pe care, însă, mi l-am asumat. E fioros, e ca şi cum ai purta o nefericire cu tine toată viaţa. Atunci, ca să fiu mai precis, la întrebarea aceasta aş răspunde şi îmi răspund şi mie din când în când, că aş fi făcut altceva. Aş fi luat viaţa de la început, nu aş mai fi făcut asta, că asta o ştiu, am făcut-o. Dacă ar fi să iau viaţa de la început, cu mintea mea de-acum şi cu experienţa mea de-acum, în planul acesta aş face altceva, să văd dacă pot şi altceva. Aş încerca un alt domeniu. Nu aş mai face acelaşi lucru, pentru că m-aş şi plictisi.

„Nu e uşor să fii actor“

Actorul Eusebiu Ştefănescu poate că s-ar plictisi, dar cei mai mulţi dintre spectatori, cu siguranţă, nu. Aţi putea trăi cu gândul, dacă v-aţi mai naşte o dată, şi aţi fi hărăzit tot pentru actorie, că puteţi face atâţia oameni fericiţi şi, totuşi, le-aţi refuza fericirea din plictis?

Ştiţi ce greu se prind asemenea clipe de har în cariera unui artist? E un traseu foarte lung al empatiei, al emoţiei împărtăşite şi al emoţiei de care se contaminează unii, pentru că există public talentat şi public opac. Şi de multe ori te întâlneşti cu un public opac.

Este această empatie o aripă a harului, o graţie divină?

Tot ce se întâmplă în acest univers este dovada existenţei lui Dumnezeu. Spunea Anselm de Canterbury atât de frumos, parafrazându-l - dovadă că Dumnezeu există este că noi credem în El. Din momentul în care credem în El, este clar că este suportul nostru în tot ceea ce facem. Prin credinţă ajungem la Dumnezeu. De fapt, credinţa, transferată în zona existenţială, trebuie să iasă la iveală prin tot ce faci, să existe în fiecare gest. Trebuie să ai credinţă. Aşa câştigi şi aşa poţi să câştigi, pentru că asta e datoria noastră, a interpreţilor, sau a interpreţilor care sunt în momentele inspirate creatori. De altfel, un interpret care nu atinge şi creaţia rămâne un meşteşugar, un artizan, nu e artist.

Empatia, pe care psihologia modernă a descoperit-o, este un termen recent folosit în acest domeniu. Ce este clar la empatie este faptul că tu, într-un fel, te dedublezi, de duci în altul sau intri în pielea personajului, cum se spune de multe ori. Şi, totuşi, e mai mult de atât, pentru că empatia actorului care intră în pielea personajului e mult mai mică decât cea a spectatorului care crede că el a intrat în pielea lui. Importantă este contaminarea şi nu faptul că eu mi-am asumat personajul şi sunt Hamlet acum, sau regele Lear…

…sau contele de Warwick, tatăl contesei Salisbury, din „Eduard al III-lea“.

Sau aşa. Interpretez un personaj privilegiat în spectacol, pentru că am scene foarte frumoase şi care clarifică mesajul shakespearean. În toată piesa asta, până la capăt, se vorbeşte despre onoare, care acum nici nu se mai practică. E o monedă calpă, lumea nu mai recunoaşte acest criteriu de valoare cum este onoarea. Ei bine, Shakespeare ne aduce aminte că a fost o vreme când onoarea era mai importantă decât viaţa fiecărui om. Prin această scenă, în care şi eu am contribuţia mea, în relaţia cu fiica mea şi cu regele Eduard al III-lea se clarifică acest gând shakespearean tulburător, că, totuşi, e mai importantă onoarea decât viaţa.

Aţi plecat dezamăgit din lumina scenei când aţi avut de-a face cu un public rece, un public opac, aşa cum l-aţi numit mai sus?

Sigur. Şi mă simt foarte rătăcit în acele momente. E ca şi cum nu aş mai avea repere, atât timp cât orice spui tu se duce într-un perete, într-un neant şi nu pătrunde într-un suflet cald, încălzit de tine (că aşa ar trebui să fie)… dar dacă nu reuşeşti să-l încălzeşti?... Există şi public rece. Şi câteodată şi un public ostil. Datoria ta de artist este să-l cucereşti într-un fel sau altul, prin performanţa la care ajungi, prin emoţia pe care i-o împărtăşeşti. Şi atunci e o luptă. Nu e uşor să fii actor. Să ne gândim la un lucru. Să zicem că un actor pătrunde pe o scenă pentru că e ajutat de părinţi sau de cineva anume, are acest privilegiu să pătrundă în lumina de scenă. Dar când se ridică cortina la premieră, nu te mai ajută nimeni. Intruşi la noi nu există, pentru că sunt daţi afară, ca la stup. Se autoexclud într-un final. Pe de altă parte, nu există om care să nu aibă talent.

„Nichita ni-l aducea partener de discuţii pe Eminescu. Îi zicea Mişu“

Nichita Stănescu, prietenul dumneavoastră bun, spunea, cam în aceeaşi idee, că „în toţi oamenii există poezie“.

Da, aşa e, plecând de la sintagma binecunoscută că „românul s-a născut poet“, dar Nichita nu asta făcea, el nu vorbea despre poezie pur şi simplu, el trăia poezia. Nu întâmplător şi-a numit o adunare de gânduri ale lui - „Respirările poetului“. La el până şi respiraţia sau respirarea aveau o energie poetică. Respirarea lui era a unui poet, nu a unui om oarecare. Şi el credea în oamenii aleşi pentru asta. Credea tot timpul în întâlnirea cu Îngerul. În felul acesta se întâlnea şi cu Eminescu şi cu alţi mari poeţi. Îmi amintesc că Nichita ni-l aducea partener de discuţii pe Eminescu. Îi zicea Mişu.

Întâlnirile acestea erau un soi de revelaţii?

Da, se poate spune şi aşa. El avea această strategie de a şi-l apropia pe Eminescu, coborându-l de pe soclul admiraţiei noastre şi spunându-i Mişu, de la Mihai. Din clipa aia, Eminescu devenea om, era îmbrăcat în stofă. Şi avea cu el un fel de discuţie socratică, în sensul că era un alt eu al lui. Îi descoperea abilităţile poetice, pentru că dovedea că el punea la baza unui poem un vers, un vers exemplar, în care se adunau toate caratele, cum ar fi, de exemplu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“. Pe urmă, construia în jurul lui tot poemul, care e versificaţie, până la ultimul vers, versul lacăt, şi care spune: „Pe mine, mie, redă-mă.“ A spus-o Eminescu - „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“ - ideea e preluată (cu toţii, scriitori sau poeţi, au preluat de undeva ideea), important e cum o arunci în lume, cum o arunci în discuţie. Aşa cum şi Marin Preda a preluat din Biblie - „Dacă iubire nu e, nimic nu e“ - din „Pavel“ şi a făcut din asta o sintagmă pe care o rostesc toţi; cred că şi maneliştii au început să o folosească. E un vers perfect de manele.

„Mai este până când zbaterile noastre vor fi validate de timp“

Noi, cei de astăzi, ce vom lăsa posterităţii, care ar putea fi reperele cu care se identifică societatea de azi?

Toate reperele, cel puţin cele culturale, sunt în trecut. Nici un reper nu este în prezent sau în viitor, lăsând la o parte că viitorul nici nu există în clipa asta, nici nu are cum să devină reper, poate ideal. S-a filosofat de mii de ani. Reperele sunt Platon, Aristotel, Plotin, Socrate. Mai este până când zbaterile noastre vor fi validate de timp. Ale noastre, ale fiului meu şi ale mele, am spus că sunt perisabile şi nici nu ne aşteptăm să avem perenitate.

O spuneţi cu modestia care vă caracterizează...

Nu e modestie asta. E conştiinţa condiţiei noastre, a interpretării. Aici e şi frumuseţea. Tocmai de aceea se întâmplă de fiecare dată altfel. De aceea orice spectacol e un eveniment şi, poate, în lupta aceasta, pe care tot noi am numit-o luptă între arte (lupta cu cinematografia, care a apărut mai târziu - singura artă care nu are muză-, apoi cu televiziunea), câştigă întotdeauna teatrul. E logic să câştige viul. Viul care e perisabil ca tot ce e viu, dar care e fascinant, pentru că transmite.

Teatrul transminte pentru că şi cuvintele sunt vii.

Sunt vii, da. Uite, un cuvânt care acum bate aerul e un cuvânt care pătrunde în sufletul cald care vrea să-l primească ca atare. Există o căldură în rostire sau în interpretarea lui, iar prin respiraţie vorbeşte inima, sentimentul. Altfel cum?

Altfel nu cred că se poate şi aţi arătat asta în piesa Eduard al III-lea, în care invitaţi, parcă, fiecare spectator să îmbrace haina personajului pe care îl interpretaţi.

Da. Însă eu simt cel mai tare publicul în spectacolele deschise, interactive, când mă adresez ochi în ochi spectatorului şi mă sprijin pe gândul înalt al unui poet, indiferent dacă e Nichita, Ion Barbu, Blaga, Bacovia, Arghezi; toţi aceştia, fără excepţie, sunt poeţi conectaţi la Cosmos.

„Eminescu este copilul şi părintele limbii române“

L-aţi uitat pe Eminescu.

Eminescu e primul, nu l-am numit pentru că, probabil, cu el voiam să-nchei (zâmbeşte). Prin el vorbesc toţi poeţii dinaintea lui şi de după el. Toţi vorbesc prin Eminescu.

Pentru că timpul creşte în urma lui...

Aşa este. Cât de frumos spunea: „Timpul creşte în urma mea“… Eminescu este, în mod paradoxal, dar şi miraculos, copilul şi părintele limbii române, pentru că s-a născut din limba română ca să devină părintele limbii moderne române. El este şi copil, şi părinte pentru limba noastră. Eminescu e o mare şansă a poporului român. Şi se naşte în fiecare an, mereu, pe 15 ianuarie, ca o forma inalterabilă a demnităţii noastre.

Gurile rele ar putea spune că îl gratulaţi mult prea mult pe Eminescu, în detrimentul altor personalităţi care au dat, la timpul lor, dovada genialităţii lor. Să înţeleg că fiecare are un loc al său şi că în frunte este Mihai, unicul, irepetabilul Eminescu?

Eminescu, prin faptul că s-a născut, a anulat naşterea unui alt Eminescu. Aşa se întâmplă şi cu orice altă mare personalitate. Orice artist, cât de mic ar fi el în comparaţie cu geniul, la rândul lui e unic şi irepetabil. Nu este valabil numai pentru geniu faptul că este irepetabil, ci şi pentru oricare om. Noi, cei care suntem acum la această masă, bineînţeles că suntem muritori şi nu trebuie să uităm asta, dar suntem unicate. Tocmai de aceea nu cred în egalitate, în democraţie. Democraţia mi se pare un praf în ochi aruncat popoarelor, în general, să creadă că ele participă în mod egal la toate. E o păcăleală. Din moment ce Dumnezeu nu ne-a născut egali, nu poţi să fii egal cu altul. Doar prin clonă să se întâmple asta. Democraţia s-a dovedit în timp. Sunt foarte mulţi filosofi care sunt împotriva ei, pentru că au înţeles-o. Dacă nu o înţelegi, o foloseşti aşa cum o folosesc mai toţi cei de azi, ca pe un stindard. Nu înseamnă însă că o şi înţeleg.

Poate se fac că nu o înţeleg ca s-o folosească în folosul lor.

Se poate. Nu departe, teoria comunistă care aproape proferează democraţia ideală.

De ce spuneţi asta?

Pentru că Marx şi-a permis un lucru - un soi de furt, ca un rapt îngrozitor în gândirea lumii -, să camufleze mitul creştin într-o filosofie. A luat mitul Izbăvitorului, care îl întruchipează pe Iisus Hristos, pe care l-a înlocuit cu proletariatul; raiul pe pământ cu comunismul; din cele 10 porunci a făcut codul eticii şi echităţii comunismului. Este tulburător. În „Mitul camuflat“, Mircea Eliade desfiinţează pe jumătate de pagină marxismul, dezvăluind această teză. Şi Eminescu, în „Împărat şi proletar“, parafrazează teoria marxistă, nu e de acord cu ea, drept urmare o pune în gura proletarului răzvrătit împotriva burgheziei.

„Am băut, până la Bucureşti, vin de la Grigore Vieru sub formă de sentiment“

Eminescu, ca orice mare poet al lumii, este profet?

Este. Nu mai departe, un articol politic de-al lui Eminescu, de care m-am „folosit“ la Chişinău, unde am fost cu un spectacol - „Mai potoliţi-l pe Eminescu“ - în urmă cu patru ani, şi unde am fost primiţi foarte frumos de academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, de Grigore Vieru (Dumnezeu să-l ierte!), cu Iurie Matei, pictorul, dar şi cu poetul Valeriu Matei, fratele lui. Am stat la o masă de rămas bun, o masă de după spectacol. A doua zi plecam la Bucureşti. Ei au un obicei formidabil, preluat, se pare, de la gruzini, ca la mesele festive să ţină nişte toasturi, care nu sunt discursuri, ci mici poeme, cuvântări poetice. Ele sunt, probabil, elaborate în timp, pentru că acele cuvinte sunt alese într-un anumit fel.

Să înţeleg că nu ţine de o inspiraţie de moment, de improvizaţie, ci de un calcul precis al cuvintelor, atent supravegheate.

Nu cred că ţine de moment, pentru că sunt atât de bine puse la punct încât, vă spun, au valoare artistică. Toate luările lor de cuvânt la asemenea ocazii se întrec să fie opere de artă, care mai de care mai puternice în exprimare.

Îmi aduc aminte (ca să revin la momentul de la masa de rămas bun) că a ţinut Cimpoi o primă cuvântare de acest fel, pe urmă a vorbit Valeriu Matei, apoi Vieru, după care a mai intervenit puţin Cimpoi, secondat de Vieru.

Este ştiut că au trecut cu toţii şi încă mai trec printr-un moment politic, apoi faptul că trebuie să-şi apere mereu limba; sunt mulţi politicieni, Securitate, au vorbit de toate astea ca de o spaimă naţională a lor. A intervenit Puric, care a făcut puntea între noi şi ei, şi în zona politicului.

Actorul Grigore Gonţa îmi spune, aşa, la ureche: „Vezi că eu nu vorbesc, că eu nu ştiu să vorbesc. Nu vezi ce fac ăştia aici? Eu nu pot. Vorbeşte Dan Puric şi închei tu“. Eu urmam după Puric, aproape imposibil de egalat. În momentul acela nu mă simţeam în stare şi zic: „Doamne, ajută-mă. Ajută-mă, Doamne“, mă rugam la Maica Domnului, care m-a ajutat de multe ori, şi atunci mi-a dat inspiraţia fantastică. Găsisem. Nu spun nici un cuvânt de-al meu, dar mă sprijin pe Eminescu şi recit numai din Eminescu. Şi încep hodoronc-tronc: „Nimic nou sub soare. Ceea ce se petrece astăzi, domnilor, s-a petrecut de multe ori în timp. Dar când elementele sănătoase s-au arătat, răul s-a făcut nevăzut de frică şi de ruşine, iar cei amăgiţi s-au pocăit şi s-au întors pe căile drepte şi, dacă noi, astăzi, vrem să scăpăm de relele cu care ne luptăm, trebuie să muncim şi să ne arătăm hotărâţi, pentru ca fiii noştri să nu cadă victimă jefuitorilor de ţară, celor ce se trudesc să curme dezvoltarea noastră tradiţională şi să facă pe pământ românesc un stat cosmopolit. Lupta care urmează este pentru românitatea ţării noastre. Toţi românii, toţi oamenii cumsecade să ne dăm mâna să scăpăm ţara de primejdie. În unire e puterea. Să ne grăbim“, scria Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul“, în anul de graţie 1876. În clipa aia, toţi erau înnebuniţi, ei, românii de peste Prut care îl iubesc pe Eminescu, care stau cu fruntea pe lespedea mormântului… Am mai spus apoi „Glossa“ şi i-am câştigat. După care am încheiat, pentru că totdeauna e o lege a spectacolului - trebuie să înceapă de jos, să urce trepte-trepte, dar niciodată să coboare.

Şi cireaşa?

Şi ea trebuie pusă pe tort sau… pe colivă (râde). Îi vine şi ei rândul, dar un spectacol trebuie neapărat să crească în emoţie, în emotivitate. Şi datorită lui Eminescu, şi datorită faptului că Cineva m-a inspirat - a fost un dicteu divin - am putut să spun toate acestea. Şi iată ce mi s-a întâmplat în continuare, şi asta n-am spus-o niciodată până acum.

A venit Grigore Vieru la mine cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: „Eusebiu, a fost pentru mine o mare emoţie. Uite ce este, nu am fost pregătit, nu am fost pregătit pentru seara asta. Ascultă ce vreau eu să fac“, şi-mi arată 200 de dolari, mi-i apropie, erau verzi, erau cum îi ştim, dar, deodată, el i-a aurit de sentimente. Zice: „Ăştia nu sunt bani, sunt sentimente. Vă rog să-i primiţi din partea mea. O sută îi dau lui Puric, o sută e a ta“. Eu nu am primit în viaţa mea bani, aşa, în felul acesta, dar pentru că era atât de convingător, am luat banii, i-am dat o sută lui Puric, iar eu am oprit maşina, i-am dat banii şoferului de autobuz, pe care l-am îndemnat: „Coboară şi cumpără vin. Transformă banii tot în sentimente adevărate“. Şi aşa am băut până la Bucureşti vin de la Grigore Vieru sub formă de sentiment.

▲ Eusebiu Ştefănescu s-a născut în urmă cu 65 de ani, într-o zi de mai, în Cricovul Dulce, judeţul Dâmboviţa, ca unic fiu, dintre cei trei copii ai familiei Ştefănescu. A absolvit liceul la Câmpina, după care a urmat Facultatea de Filologie din Bucureşti şi la care renunţă după un an. Astfel, devine student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa lui Alexandru Finti şi a Sandei Manu. Şi-a început cariera de actor la Teatrul Naţional din Timişoara şi a profesat 17 ani la Teatrul Municipal din Ploieşti. Ca şi la Timişoara, a făcut regie, prilej cu care a pus în scenă cinci piese - trei dintre ele prezentate în premieră absolută („Concediu nelimitat“, de Mihai Ispirescu, „Micii farisei“ şi se „Caută un mincinos“, de Dimitrie Psatos), la care s-au adaugat minunate spectacole de poezie. Dintre acestea, s-a remarcat spectacolul „Frunza verde de albastru“, conceput în 1985, împreună cu Nichita Stănescu, după versurile acestuia. La Teatrul Mic din capitală a rămas timp de 10 ani. Din 1996, a trecut la Teatrul Naţional, unde a rămas până astăzi. Dintre principalele roluri interpretate pe scenă se disting: Despot Vodă, Mihai Viteazul, Horia, Alexandru Macedon. Concomitent cu cariera scenică, maestrul se dedică, în toţi aceşti ani, şi filmului, având la activ peste 20 de roluri, în producţii cinematografice realizate în ţară, dar şi în Germania sau Franţa. Vor rămâne în memoria colectivă filmele: „Maria şi marea“ (1988, Mircea Mureşan), „Destinaţia Mahmudia“ (1981, Alexandru Boiangiu), „Falansterul“ (1978, Savel Stiopul). De asemenea, se remarcă în sfera publicistică şi continuă să surprindă în mod plăcut, în afară de faptul că a fost şi este preocupat de mediul didactic. Momentan, maestrul este şef de catedră „Arta a actorului“, la Universitatea Hyperion, din Capitală.

Pentru merite deosebite în activitatea teatrală, culturală şi didactică, actorului Eusebiu Ştefănescu i s-au conferit, pe rând, titlurile de „Cetăţean de onoare“ al municipiului Câmpina şi al municipiului Ploieşti.