Un model puternic face „mai mult decât o sută de tratate de morală“

Indiferent de domeniu, de categoria socială sau profesională din care facem parte, de-a lungul vieţii ne raportăm la anumite modele. Puterea lor ar trebui să constituie una dintre soluţiile de ieşire din criza în care a intrat în ultimii ani sistemul naţional de educaţie. Un dialog despre forţa modelului, cu psihiatrul Constantin Romanescu, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Având în vedere experienţa dumneavoastră profesională, cum apreciaţi, domnule profesor, educaţia ca proces al evoluţiei umane?

Sunt câteva domenii care obsedează astăzi lumea politicului, iar educaţia intră tot timpul în discuţie. Şi mi se pare că e tratată inabil. La noi se vorbeşte despre această temă ca despre un motiv permanent de a ne afla în treabă şi în vorbă. Eu aş vrea o restrângere a ariei de interes, într-o clasificare în care prima componentă să se refere la educaţia copilului, o a doua la educaţia majorităţii tinerilor, care sunt pe cale de a-şi forma personalitatea, şi apoi către educaţia majorităţii oamenilor maturi, a majorităţii noastre. Educaţia mi se pare un climat care acţionează vrând-nevrând asupra elementului principal al omului.

Vom trăi în măsura în care ne vom educa şi vom avansa în istorie în aceeaşi măsură. Însă, în momentul de faţă, suntem în culpă mare faţă de educaţie. Pentru că n-o luăm în serios.

Care e rolul şcolii (având în vedere confuzia direcţiilor către care se îndreaptă) în zilele noastre?

Cred că rolul şcolii este să formeze omul; acesta să nu fie numaidecât un om învăţat, ci un om adevărat, echilibrat. Asta se poate face prin intermediul educaţiei. Cum? Aceasta trebuie adaptată cronologic momentului potrivit. Ne trebuie ştiinţa artificiilor educaţiei şi trebuie respectat materialul principal - sufletul. Totul trece prin suflet.

"Toată viaţa suntem guvernaţi de modele"

În ce măsură se mai poate vorbi azi de modele de comportament?

Modelul este mult mai important decât ne închipuim noi. Toată viaţa suntem guvernaţi pe plan psihic de modele, rele sau bune, pe care le asumăm fără ca să ştim. În urmă cu ceva timp m-am internat de urgenţă la un spital, pentru că avusesem o criză pulmonară. Eram un fumător înrăit. Profesorul de la Pneumologie m-a abordat foarte clar, spunându-mi că singura mea şansă de a merge mai departe este să nu mai fumez. N-am crezut pentru nimic în lume c-o să pot să opresc fumatul. M-am întors în rezerva mea şi pe drum mi-am adus aminte de bunicul meu, un om deosebit. Bunica s-a îmbolnăvit la un moment dat şi au ajuns la un mare chirurg, la Moscova. După ce a salvat-o, s-a uitat la bunicul şi i-a spus: "Eşti aşa de tânăr şi de frumos, de ce fumezi aşa de mult?" Bunicul i-a răspuns că e o deprindere de care nu se poate debarasa. Medicul i-a spus: "Poţi. Cu un singur cuvânt; îţi spui: NU! şi e suficient". Bunicul n-a mai fumat de-atunci. Ţin minte că avea în casă tot timpul o cutie de tutun regal, cu care îşi servea musafirii, dar n-a mai fumat niciodată. Totul s-a datorat modelului acelui chirurg.

Cum spuneam, mi-am adus aminte de bunicul meu şi n-am mai fumat nici eu. Practic, nici nu m-am mai gândit măcar la aşa ceva. Au trecut câţiva ani de-atunci şi-mi dau seama că m-am îndepărtat atât de mult de acest viciu, încât am devenit indiferent. E un capitol încheiat.

Iată că au putere modelele...

Factorul model este extraordinar. O să-ţi mai dau un exemplu, pe care l-am mai invocat şi cu alte ocazii. Cândva, am fost detaşat să lucrez la Spitalul de Psihiatrie din Câmpulung Moldovenesc. Acolo mi-am întărit convingerea că educaţia prin model este supremă. La sosire, am găsit o pacientă care era pe moarte. O studentă suferind de anorexie mintală, boală care nu poate fi vindecată şi care este întotdeauna urmată de moarte. Toate semnele biologice indicau inevitabilul. Am rugat-o pe sora-şefă să pregătească, aşadar, un certificat de deces şi am plecat de la vizită impresionat profund de caz. După puţin timp a bătut la uşa mea unchiul fetei, şi mi-a cerut un lucru cu care sunt obişnuit, dar care nu era legal, anume să dau voie familiei s-o ia acasă şi s-o înmormânteze. Le-am dat voie. După cinci minute s-a întors la mine şi m-a rugat să le dau voie să aducă şi un preot, "un preot credincios", a precizat el, care să slujească la capul bolnavei. Am fost de acord şi cu rugămintea aceasta.

Pe la miezul nopţii am făcut din nou o vizită pe la bolnavi. În rezerva fetei era un preot bătrân, pe care n-ai fi dat doi bani, cu rasa neglijentă. Cu nişte ochi foarte pătrunzători, s-a uitat la mine şi aproape că m-a dat afară din priviri. Era de înţeles; el făcea o slujbă.

A doua zi, trecând pe acolo, am văzut patul gol şi am bănuit că murise. Asistenta, însă, m-a chemat la geam, să-mi arate ceva: bolnava, cu mama ei, mergea pe propriile picioare. Se întâmplase o minune. După ce a plecat preotul, fata a căzut într-un somn greu, apoi s-a trezit şi a cerut de mâncare. Trăieşte şi acum; a terminat Informatica.

Doctorul Romanescu n-a încercat niciodată să-şi explice ce s-a întâmplat în noaptea aceea?

Nu. Eu cred că nu trebuie explicaţii. Sunt situaţii în care nu le poţi da; cel mult formulezi nişte ipoteze. Ce s-a întâmplat? Simplu. S-a produs un şoc puternic datorită modelului. Preotul acela a fost un model de virtute. Iată forţa modelului.

"Religia implantează modele"

Totuşi, în educaţie intervin şi foarte multe false modele. Cum să deosebească elevul/adolescentul între un model bun şi un fals model?

Ştiu, asta e catastrofa noastră. Profesorii ar trebui să-i ajute. Elevul de liceu nu mai deosebeşte, spre exemplu, ceea ce este pornologie de ceea ce este poezie. Trebuie să creăm modele puternice în toate domeniile, pentru că acestea fac mai mult decât o sută de tratate de morală. Iar acest principiu, al modelului, trebuie să fie însuşit, în primul rând, de religie. Religia implantează modele. Eu n-am cum să-l egalez, vreodată, pe preotul acela de ţară care a readus-o la viaţă pe bolnavă. A fost în joc puterea extraordinară a cuvântului. Trebuie să pornim în educaţie de la convingerea că rolul principal al acesteia constă în educarea sufletului, cuvânt care începe să ne pară demodat. Ce-i sufletul? Nimeni nu ştie, şi poate în asta constă măreţia lui. Dar este cel mai important element al vieţii omului.

Trebuie, de asemenea, să învăţăm să-i respectăm pe oameni. Şi un oligofren trebuie respectat, pentru că este tot om. Ştii ce multe se obţin prin respectul oligofrenilor? Însă trebuie să ai duhul, plăcerea, viciul de a şti să-I respecţi.

Aşadar, dumneavoastră susţineţi că îndelung dezbătuta şi devenită clişeu deja "reformă a educaţiei" trebuie să pornească de aici.

Categoric. Eu cred că trebuie să avem şi computere sofisticate, şi bănci moderne, dar trebuie să avem grijă şi de sufletul celor care le folosesc. Mă întreb: copiii care au crescut în secolul al XV-lea erau chiar nişte needucaţi? Nu cred. Omul a fost acelaşi din punct de vedere antropologic, dar trebuie să aibă şansa unor modele şi învăţătorul trebuie să fie un model.

Care e portretul-robot al unui învăţător-model?

Un om foarte echilibrat şI foarte natural. Un învăţător-model trebuie să-şi asume riscul de a se identifica cu meseria şi cu şcoala lui. Să ne închipuim că luăm o clasă de elevi şi cu ăştia începem educaţia. Dar nu-i ducem la şcoală, ci într-o sală plină de computere. Vă garantez că vor ieşi nişte oameni care vor şti foarte multe lucruri complicate, dar nu vor şti lucruri esenţiale.