Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Un potențial diaconal, filantropic, de voluntariat extraordinar”

„Un potențial diaconal, filantropic, de voluntariat extraordinar”

Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 09 Apr, 2020

Umanitatea trece printr-o perioadă de cumpănă. Despre urmările pandemiei asupra societății am vorbit cu prof. univ. dr. Ilie Bădescu. În opinia sociologului, „Biserica și rețelele sale ne-au descoperit un potențial diaconal, filantropic, de voluntariat extraordinar. Am putea spune că solidaritatea celor două mari corpuri ale societății, cel sanitar, în frunte cu medicii, și cel diaconal, al Bisericii, a devenit una dintre axele sistemului de intervenție și de reactivitate în contextul actualei pandemii”. 

Domnule profesor, foarte mulți români aflați în diferite țări europene s-au întors recent acasă. Dincolo de toate discuțiile pe această temă, statul român a facilitat întoarcerea tuturor. Ce arată acest fenomen de masă?

Evident, alternativa migrațio­nis­tă nu va mai deține potențialul de atractivitate de care s-a bucurat până ieri, fiindcă aceasta și-a descoperit multe fațete critice și vulnerabilitatea, precum se vede în actuala „Europă galbenă” (spre roșu, ca în Italia), în care statele au optat pentru strategia închiderii, încât astfel de mișcări au devenit ele însele primejdioase sau, în orice caz, neatractive. În plus, politicile interne ale statelor de destinație vor reduce drastic disponibilitățile asistențiale pentru cei dezavantajați, ceea ce evident va aduce o marginalizare drastică a segmentelor constituite din migranți, accentuându-le vulnerabilitatea, care oricum îi însoțise și până ieri. Guvernele de acasă, la rându-le, nu vor reuși să ofere alternative atotcuprinzătoare pentru întoarceri, astfel că pentru masa acestor migranți urmează zile triste. Este o altă fațetă de rapidă devoalare și prăbușire a opțiunii globaliste. Pentru acești migranți, globalismul nu mai are atractivitate și vor fi nevoiți să-și redescopere profilul de „nativi”, de care crezuseră că s-au despărțit de­finitiv când au optat pentru apartenența mânioasă la profilul de membru al „diasporei”, ca și cum diaspora ca apartenență ar putea să șteargă „nativitatea”. Chiar și acest proces sufletesc de redescoperire a nativității va fi unul dureros, mai ales că mulți dintre ei au plecat mânioși pe tot și toate, dar mai ales, în mod nefiresc și fără temei, pe România. Desigur că nu toți s-au lăsat ademeniți de duhul rupturii sufletești de țara-mamă, dar unii, care au fost și cei mai combativi, au procedat astfel, rănindu-se fără voie. Acestora tocmai astfel de răni li s-au redeschis în contextul crizei pandemiei, când și-au adus aminte, precum fiul rătăcitor, de casa părăsită cu atâta orgoliu și înșelătoare închipuire. Guvernul va trebui să rezolve și aceste probleme, pe lângă cele deja sufocante ale pandemiei. Patru chestiuni sunt, iată, pe agenda forțată a elitei conducătoare românești astăzi și mâine. În primul rând, redefinirea propriilor opțiuni și a profilului spiritual și deci axiologic pe axul globalism versus suveranism, operație târzie față de Ungaria, Polonia, Austria, Slovacia, Cehia, Slovenia, Croația etc. Apoi, reevaluarea capacităților și compe­ten­țelor în fața unor provocări amenință­toare, azi și mâine, precum actuala pandemie de COVID-19, în frunte cu cele două mari provocări - sistemul de sănătate și sistemul de educație -, de care depinde radical reorientarea axiologică a României de mâine în raport cu principalele teme: Orient versus Occident, globalism versus suveranism, știință versus religie, și deci trup versus suflet etc. În al treilea rând, căutarea unui răspuns alternativ la presiunea celor aproape 4 milioane de români din diasporă, care, pe toate segmentele lor, au nevoie de susținerea din backstage a guvernului de acasă, fie că se întorc, fie că rămân în țările de destinație. Nu în ultimul rând, efectele în cascadă ale deciziei de diminuare forțată a ritmului economiei. Într-un cuvânt: „mâine” nu va mai putea fi ca „azi” prin nimic, indiferent de câtă obstinație globalistă se va adăposti în stilul de gândire al elitelor românești. Dacă țara nu-și va redobândi locul în gândirea și sufletul elitelor, în mod competent și sincer, cu angajament total, acestea vor deveni ele cea mai cruntă inutilitate și parte din problemă. 

Situațiile extrem de grele din spitale i-au determinat pe mulți medici să-și mărturisească credința, deși cu doar câteva zile înainte erau atei. Am văzut mărturia unei asistente medicale care spune neîncetat „Tatăl nostru“ în timp ce îi îngrijește pe bolnavii de COVID-19. Cum interpretați aceste mărturii sau situații?

Este încă o dovadă asupra călătoriei înlăuntrul nostru, pe care mulți o fac și-L descoperă acolo pe Dumnezeu, pe Cel uitat la zile confortabile și redescoperit, iată, la vreme de necaz. Această întâlnire cu Dumnezeu dinlăuntrul nostru, din suflet, în duhul rugăciunii, va fi o trăsătură foarte răspândită la mulți români, dar va fi mult mai pregnantă și mai profundă la cei din prima linie a frontului, la acest corp minunat de medici, asistente, personal auxiliar, cum li se spune celor ce-i poartă cu brațele lor pe bolnavi, îi transportă, îi urcă și coboară cu lifturile etc. Acești oameni minunați au fost și înainte foarte aproape de Dumnezeu, au vorbit în intimitatea lor cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost niște prieteni ai Lui, precum ne spune rugăciunea. Vor fi fost și atei, poate mai degrabă fii rătăcitori, dar rupți de Dumnezeu cu totul nu cred că au fost printre medicii adevărați. Un doctor fără de Dumnezeu ar fi o contradicție în termeni și cel ce s-ar menține rupt de Dumnezeu ar trebui să poarte și să rezolve în făptura lui această contradicție. Doctori fără de arginți, precum doctorii sfințiți, asta este cu putință, dar doctori fără de Dumnezeu-Vindecătorul ar fi, cum spuneam, o contradicție în termeni. Prin urmare, întoarcerea la rugăciune, adică la vorbirea curentă cu Dumnezeu, este, în cazul medicilor, întoarcerea la esența acestei profesiuni, a acestei vocații prin care omul special, care este medicul adevărat, aude chemarea lui Dumnezeu, strigarea Duhului vindecării.

Care este rolul Bisericii în aceste momente de cumpănă pentru umanitate?

Rolul pe care i l-a hărăzit Iisus Hristos Domnul când a pus temelia ei. Primul rol al ei este să mențină pârghia mântuirii în lumea dezorientată, adică să păstreze continuitatea Sfintei Liturghii, fiindcă fără de continuitate euharistică omenirea nu mai are nici o șansă. Potirul este centrul de echilibru al lumii în tot timpul și cu atât mai mult în vremuri de criză. Dacă o clipă potirul ar seca în lume și Euharistia s-ar întrerupe, în clipa aceea, nici un dezastru nu va putea să măsoare cumplita catastrofă cosmică ce s-ar produce, fiindcă omenirea ar pierde cel mai mare dar al ei, darul mântuirii, al dobândirii veșniciei. Deci acest rol de luptător pentru apărarea frontierei Duhului este unul crucial și el definește ceea ce numim Biserică luptătoare, fiindcă de această trăsătură depinde și cealaltă, cea de Biserică tămăduitoare și, ceea ce le include pe toate, de Biserică mântuitoare. În al doilea rând, vorbim despre rolul diaconiei sociale, adică despre funcția filantropică a Bisericii. Actuala mobilizare a Bisericii Ortodoxe Române în lupta cu pandemia, prin sute de centre sociale eparhiale și parohiale, prin ateliere mănăstirești, prin donații ale eparhiilor, chiar ale ierarhilor direct, prin rețele de voluntariat, prin toți preoții care mențin continuitatea euharistică în ființa nea­mului, toate acestea arată că Biserica este a doua forță a poporului român, un fel de a doua armată alături de armata laică, de corpurile de ordine și de intervenție, de minunatul corp medical, deopotrivă eroic și jertfelnic, în războiul cu pandemia și cu efectele ei. Acest rol se va întări în viitor.

Chiar dacă stăm izolați în casă, comunicarea oamenilor pe rețelele sociale este extrem de activă. Cum ne raportăm la aceste forme de comunicare?

În mod obișnuit, adică în starea firească, omul gândește aplicat, la una și la alta, reușind să țină în echili­b­ru grijile, interesele, dorin­țele, dar mai ales grijile. În vremuri de criză, precum este o pandemie ca aceasta de COVID-19, mintea este scoasă din sistemul cotidian, din înțelepciunea vieții așezate, fiindcă intervin stări accentuate, precum frica, panica, anxietatea. Faptul că aceste stări acționează prin efectul valului epidemiologic, dar și al noilor media, concomitent asupra miilor de minți, este de natură să inducă apariția unui mediu psihic nou, a unei realități mentale noi, care se aseamănă unei țesături de informații și stări sufletești alterate și alertate, îngroșate de zvonuri și de frici, ceea ce poate agrava sindromul eului sechestrat. Stările de spirit negative se pot autonomiza în spațiul mental al cuiva și chiar al unei comunități, preluând comanda sensibilității și adeseori direcția gândurilor. Ele operează ca niște „duhuri” negative. O frică persistentă, o stare de panică ori o delăsare sau o banală înclinație spre clevetire sau foarte primejdioasa mândrie de sine acționează compulsiv, împing, altfel spus, individul să caute confirmări pentru veracitatea acelor stări. Fricosul va fi și mai fricos, delăsătorul și mai delăsător etc. E ca și cum acele stări de spirit ar deveni „îndrumători” lăuntrici, un fel de „învățători” ascunși și vicleni. Împotriva lor pot opera televiziunile eclesiale, toate mediile de comunicare prin care răzbate la omul izolat asisten­ța duhovnicească, adică îndrumarea învățăturilor bune și a Bunului Învățător. Aceste sectoare ale noilor media ne pot feri de manipulări și deci de rătăciri și ne ajută să ieșim la limanul liniștii sufletești din acest adevărat război mediatic.

Cum selectăm informația pe care ne-o transmite mass-media românească? Cum discernem autenticul de marketing sau chiar de manipulare?

Spre deosebire de societățile tradiționale, cele de tip modern și postmodern sunt integrate în rețele globale, date de spațiul virtual, de media scrisă și vizuală, care accelerează apariția acelor țesături de informații false, îngroșate de zvonuri și de frici. Acestea preiau controlul spațiilor mentale pe suprafețe semiplanetare sau chiar planetare. Fenomenul acesta induce un tip de unitate eronată, unirea oamenilor în frici, în spaime, în stări de panică flotantă, care conduc toate la un fel de abandon în starea dezarmată, adică induc instalarea omului în anticamera deznădejdii și a idolatriilor. Unirea în frici, în spaime, în gânduri negative etc. reprezintă tocmai esența unei societăți sau comunități bolnave spiritual. O lume bolnavă spiritual nu poate fi vindecată de statul secular și nici nu mai poate fi amăgită de statul magic. Fără chemarea lui Iisus în societatea devastată de frică și neîncredere, lumea nu va putea ieși din era acestei cumplite dezorientări. Lupta cu efectele de acest tip poate fi câștigată prin întoarcerea la Dumnezeu și, deci, în Biserica Lui. Guvernele înțelepte vor include în strategiile lor un asemenea program. Cele blocate în vechiul orgoliu autonomist, în filozofia rupturii statului de Biserică și a omului de Dumnezeu, vor deveni parte din problema de mâine în loc de a fi factorul motor al căutării soluțiilor viabile. 

Multe comunități locale s-au mobilizat exemplar pentru a dota spitalele din zonă, pentru a asigura hrana medicilor sau a bătrânilor. Ce transmit aceste aspecte despre specificul românilor?

Specificul unui popor nu se poate zări imediat, fiindcă multe dintre reacțiile lui la o criză sunt filtrate de instituțiile care controlează, în genere, comportamentul colectiv. Biserica și rețelele sale ne-au descoperit un potențial diaconal, filantropic, de voluntariat extraordinar. Am putea spune că solidaritatea celor două mari corpuri ale socie­tății, cel sanitar, în frunte cu medicii, și cel diaconal, al Bisericii, a devenit una dintre axele sistemului de intervenție și de reactivitate în contextul actualei pandemii. Mobilizarea Bisericii a venit dinlăuntrul ei, din etosul învățăturilor creștine, dar gradația și varietatea manifestărilor s-au propagat prin fiii ei, prin măicuțele din atelierele mănăstirilor, prin monahi și monahii, prin preoți și ierarhi cu inițiative de mare forță, precum am precizat deja. În spatele voluntarilor sunt comunitățile nevăzute, discrete, fiindcă o rețea de voluntariat nu se poate constitui dacă în spatele ei nu funcționează o comuniune euharistică, o comunitate diaconală între duhovnici și credincioși. 

Citeşte mai multe despre:   filantropie  -   coronavirus