Pentru câştigarea unor drepturi, sindicatele din învăţământul românesc au purtat o luptă continuă cu guvernanţii. Chiar dacă admite că, după 1989, s-au câştigat unele drepturi pentru cadrele didactice, precum şi unele beneficii pentru învăţământ, Gheorghe Isvoranu, preşedintele Federaţiei Sindicale „Spiru Haret“, spune că „probabil încă lumea nu îşi dă seama, dar cel mai mare câştig al luptei sindicale din învăţământ pentru colegii noştri este că am reuşit de multe ori să le apărăm drepturile“. Un câştig al sindicatelor a fost păstrarea locurilor de muncă. Deşi acum se poartă intense dezbateri pe tema descentralizării învăţământului preuniversitar, Gheorghe Isvoranu crede că în România nu există o viziune asupra educaţiei.
Ce v-a motivat să intraţi în lupta sindicală, acum aproape 20 de ani?
Am început timid activitatea sindicală în â90. În faza întâi am fost la „Negruzzi“ (Colegiul Naţional „Costache Negruzzi“ Iaşi) pentru a reprezenta interesele celor din învăţământ care s-au simţit tot timpul înjosiţi de ce se întâmpla în timpul lui Ceauşescu. Eram aruncaţi undeva la periferie, dar se pare că în momentul acesta tot acolo suntem. Am fost profesor la „Negruzzi“ şi nu am fost chiar un profesor oarecare, mi-am făcut datoria destul de conştient şi cu bune rezultate, dar m-am simţit umilit de ceea ce era în perioada respectivă. Mi-am spus eu atunci că poate vom reuşi să ridicăm demnitatea celui care lucrează în învăţământ, a dascălului, să facem un statut care să ne dea demnitate. Începuturile mele de sindicalist se datorează faptului că eu chiar credeam, şi atunci credeam că şi foarte repede pot să fac ceva. Am sperat într-o schimbare majoră şi am luptat în toţi aceşti ani pentru aceste schimbări şi trebuie să recunosc că unele din ele am reuşit să le obţinem. Prin greve care au fost foarte mari, chiar până la 35 de zile, am reuşit să determinăm guvernanţii să facă nişte majorări salariale. Nu pot să spun că am câştigat în tot ceea ce mi-am propus, dar dacă nu ar fi fost sindicatele, învăţământul ar fi fost undeva foarte jos.
Sunt peste 10.000 de posturi ocupate cu personal necalificat
S-a schimbat ceva în ceea ce priveşte statutul profesorului?
Din punctul de vedere strict al statutului putem spune că acesta s-a schimbat pentru că avem o legislaţie nouă, avem legea învăţământului, statutul personalului didactic, care sunt mai noi. Dar degeaba eu mi-am schimbat statutul din punct de vedere legislativ dacă statutul nostru social efectiv, cel care apare în ochii oamenilor, în ochii opiniei publice, nu. Din punct de vedere al statutului social, poziţia profesorului aproape cred că s-a diminuat ca imagine. Partea materială reprezintă un punct foarte important pentru statutul pe care ţi-l dă societatea. Noi ne-am dori să avem un trai decent, să poţi să mergi într-un concediu fără să faci coadă la nişte bilete în sistem redus, fără să aştepţi un tichet de masă, să aştepţi nişte bani ca să îţi iei haine. Ne dorim ca salarizarea să ateste rolul şi importanţa pe care o avem în societate, ca cei care instruesc şi conduc o generaţie.
Pentru ce se mai luptă sindicatele în afară de salarii mai mari?
Sunt probleme de investiţie în învăţământ şi problema de buget. În nici un an până acum nu am avut bugetul, şi legal, şi cel care s-a acordat. Dar s-au mai făcut şi lucruri de infrastructură, s-au mai reparat şcoli, s-au mai dotat, au mai fost microbuze, dotări cu calculatoare. Dacă nu se fac investiţii masive vom rămâne în urmă faţă de felul în care funcţionează învăţământul în celelalte state. Ar trebui să se continue investiţiile, să se asigure dotările pentru elevi şi să se investească în resursa umană, iar aceasta este formată şi din profesori buni şi din copii buni.
Cât ar trebui să fie un salariu motivant pentru un tânăr absolvent?
După mine, un tânăr absolvent ar trebui să aibă un salariu minim de 1.000 de euro. Altfel, vor veni în învăţământ doar cei care nu au găsit locuri în altă parte, îşi găsesc aici un job pentru o perioadă limitată şi pleacă la prima ofertă din altă parte. În ultimii ani au plecat foarte mulţi profesori. Acum se face mare caz pe calitate, dar dacă nu se înţelege că această competenţă se plăteşte, atunci acei oameni competenţi se vor duce către alte domenii. Acum sunt peste 10.000 de posturi ocupate cu personal necalificat. Dacă nu atragem resursa umană calificată, viitorul va fi sumbru, în învăţământ rezultatele se văd după 10-15 ani. Ar trebui să ne uităm cu toţii la această escaladă a violenţei şi a infracţiunilor care nu fac altceva decât să arate o carenţă în educaţie“.
Ce ar trebui să facă profesorii atunci când, la ţară, părinţii îşi trimit copiii la muncă în loc să îi lase să vină la şcoală?
S-a discutat la un moment dat despre criteriile de performanţă, de progres, am zis noi, pentru salarizarea profesorilor. Trebuie să avem în vedere şi ideea de progres şcolar, în afară de cea de performanţă. Este o activitate mai laborioasă a unuia care merge din casă în casă la ţară şi reuşeşte să aducă copii la şcoală şi să îi aducă de la media 2-3, la 5-6.
Comunitatea trebuie să asigure o parte din condiţii aşa cum Statul trebuie să asigure partea de salarizare. Eu sunt chiar împotriva descentralizării în forma actuală, cred că e necesară o colaborare în înstituţiile de învăţământ şi comunitatea locală, dar ar fi un prejudiciu enorm dacă învăţământul ar fi subordonat primarului şi consiliului local. Părinţii nu prea au cum să ajute şcoala, în mediul rural, atâta timp cât nu au cu ce să se ajute pe ei.
Se pregăteşte „o reformă coerentă şi stabilă pe 10-15 ani“
Care sunt acele schimbări majore care vor fi aduse de legile aflate în pregătire?
Una vizează descentralizarea, dar noi, sindicatele, încercăm să frânăm tendinţele de descentralizare pentru că Statul trebuie să aibă o anumită responsabilitate în finanţare, în educaţie în general. Noi nu spunem că nu ar trebui făcută descentralizarea, dar fiind un sistem naţional, nu putem da totul, cum se doreşte la comunitatea locală. Învăţământul este în sistem naţional, astfel că trebuie să am o viziune clară la nivelul ţării asupra acestuia. Nu doresc ca finanţarea să fie dată de comunitatea locală, pentru că acolo unele pot da, dar nu vor, altele pot da şi vor, iar altele nu au, iar învăţământul este general şi obligatoriu.
Un alt element de noutate discutat la minister s-a referit la criteriile de performanţă şi progres şcolar prin care vom diferenţia în viitor salariile unor profesori care au performanţe. Ele nu vor sta la baza modificării salarizării, acesta va fi printr-o grilă care este aceeaşi şi va mai fi o mică parte care s-ar putea adăuga în funcţie de rezultate. Profesorii trebuie să facă ceea ce ştiu, la ţară dacă un copil a fost adus de la nimic la media şase înseamnă progres şcolar, aceste lucruri vrem să le evidenţiem şi nu tonele de hârtie care stau la baza unui dosar pentru gradaţie de merit.
Alte schimbări vizează o lege de salarizare a domeniului de învăţământ care să cuprindă şi personalul nedidactic. Salariile acestora sunt de neimaginat, sunt pe alte grile, astfel că nu au prins unele majorări. Până în toamnă aşteptăm să apară un pachet legislativ în educaţie care să cuprindă o reformă coerentă şi stabilă pe 10-15 ani în care să fie statutul, legile şi tot ceea ce presupune o bună funcţionare a sistemului de învăţământ“.
Care a fost cel mai important câştig al luptei sindicale?
Cred că o să râdeţi, probabil că încă lumea nu îşi dă seama, dar cel mai mare câştig al luptei sindicale din învăţământ este că am reuşit de multe ori să apărăm drepturile ca să nu ni le taie. Culmea este că noi am făcut proteste pentru că doream să se respecte legea. Asta cred că este cel mai mare câştig, în afară de faptul că s-au mai făcut şi nişte majorări salariale şi investiţii în infrastructură. Dar cel mai mare câştig pe care nu prea îl văd cei din învăţământ este păstrarea drepturilor. Cei mai mulţi văd dacă le intră cu o sută de lei în buzunar mai mult, dar puţini văd că noi luptăm şi pentru păstrarea locului de muncă, şi pentru condiţii, şi pentru un anumit număr de elevi pe clasă.
Dar ce nu s-a realizat încă?
În primul rând e vorba de legea de salarizare; o lege de salarizare unică în sistemul bugetar, ori în domeniul învăţământului care să includă toţi salariaţii şi care să ateste importanţa domeniului, că degeaba fac o lege dacă nu este o salarizare decentă, atractivă, care să ducă de fapt la rezultate foarte bune.
„Nu există nici o viziune în momentul de faţă“
Credeţi că învăţământul particular ar putea fi o opţiune?
În învăţământul preuniversitar este o anumită amploare la învăţământul particular, la cel preşcolar. În învăţământul gimnazial şi liceal, învăţământul de stat este preponderent şi eu zic că aşa va fi şi în viitor. La liceele particulare înseamnă că vin părinţi care plătesc o taxă, şi mi-e greu să cred că în viitor vor fi mulţi care să plătească, mai ales că părinţii de la ţară nu au bani nici pentru liceele de stat. Nici în alte ţări proporţia nu este în favoarea învăţământului preuniversitar particular. Învăţământul de stat este cel care trebuie să asigure o educaţie şi o instrucţie unitară a generaţiei. Nu pot să las aceasta pe diverse componente în care ar putea face fiecare ce vrea. Învăţământul de stat rămâne o verigă destul de importantă şi de aceea Statul trebuie să facă totul ca acest învăţământ să existe în bune condiţiuni.
Sunteţi convins că există o viziune asupra învăţământului din România?
Nu există nici o viziune în momentul de faţă. Singura viziune a guvernelor precum şi a acestuia din momentul actual este cum să nu dăm bani învăţământului românesc. Asta este viziunea de bază.
