Mișcarea pentru Unire a avut o forță extraordinară, aproape de neînțeles, astăzi, când, din păcate, mulți oameni, dacă îi oprești pe stradă și îi întrebi ce a fost la 24 ianuarie, nu știu dacă îți vor putea răspunde, afirmă academicianul Dan Berindei. Atunci însă, oamenii trăiau pentru această unire. În momentul acela, Hora Unirii a lui Alecsandri însuflețea oamenii într-o măsură extraordinară. Gândul tuturor era să șteargă acel hotar nefiresc de la Milcov și să realizeze această primă unitate românească, spune academicianul. Și totul, pentru interesul național.
Stimate domnule academician Dan Berindei, aș vrea să vorbim, pentru început, de contextul istoric. Ce a determinat dorința comună de unire a Moldovei și Ungro-Vlahiei, a Munteniei, din 1859?
În primul rând, interesul comun, interesul național. Astăzi se vorbește mult de interesul național, dar mai mult așa, politic, decât național. Or, atunci, interesul național era înțeles. Națiunea modernă română se definitivase în focurile Revoluției din 1848 și, practic, din acel moment nu mai existau moldoveni, munteni, ardeleni, basarabeni, bucovineni sau bănățeni, ci existau, înainte de toate, români. Gândul acesta (al unirii, n. red.) însuflețea pe toți românii, iar moldovenii și muntenii erau într-o situație privilegiată, deoarece ei locuiau în niște țări autonome, care reușiseră să își păstreze autonomia timp de secole, se aflau în aceeași situație internațională în raport, la momentul acela, cu Imperiul Otoman, și, date fiind aceste împrejurări, aici, în aceste două țări, era cel mai ușor să se ajungă la o unificare, la o unire. Și lucrul acesta s-a săvârșit în 1859.
Vă rugăm să coborâm puțin în timp și să punctăm momentele din 5, respectiv 24 ianuarie 1859.
Mișcarea pentru Unire a avut, în acei ani, o forță extraordinară, aproape de neînțeles, astăzi, când, din păcate, mulți oameni, dacă îi oprești pe stradă și îi întrebi ce a fost la 24 ianuarie, nu știu dacă îți vor putea răspunde. Atunci, însă, oamenii trăiau pentru această unire. În momentul acela, Hora Unirii a lui Alecsandri însuflețea oamenii într-o măsură extraordinară. Gândul tuturor era să șteargă acel hotar nefiresc de la Milcov și să realizeze prima unitate românească. Acesta era gândul care îi însuflețea pe români și au realizat acest lucru în zilele de 5 și 24 ianuarie.
Au existat stavile, și încă grele. Marile Puteri ajunseseră la o soluție de compromis, nu la soluția dorită de români. Soluția de compromis consta într-o titulatură foarte frumoasă, Principatele Unite, dar în spatele acestei firme luminoase continuau a fi menținute separate cele două țări, cu doi domni, două guverne, două adunări, două administrații. La aceasta se mai adăugaseră încă stipulațiile electorale prevăzute de Convenția de la Paris din 7/19 august 1958. Prin aceste stipulații, grupul electoral era redus la câteva mii de oameni și nu mai avea amploarea sau bogăția pe care o avusese pentru alegerile Adunărilor sau Divanurilor ad-hoc.
Desigur, această restricție, restrângere a corpului electoral putea să aibă consecințe primejdioase, chiar și pentru cauza unirii. Totuși, în Moldova, lucrul acesta a fost evitat. Acolo se formase în toamna anului 1858 o căimăcămie, o regență interimară, compusă din trei persoane, dintre care două erau pe poziții unioniste radicale, ca să spunem așa: erau Anastase Panu și Vasile Sturdza. Și datorită lor se ajunsese la un rezultat electoral pentru adunarea electivă care întrecuse așteptările: majoritatea mandatelor fuseseră câștigate de reprezentanți ai Partidei Naționale.
Aș vrea să mai evidențiez un lucru: separatismul era doar boala câtorva. În general, nu exista un separatism de mase, și chiar în ceea ce privea categoriile, să zicem, înstărite ale societății, puteau fi numărați pe degete cei care se pronunțau pentru o izolare, pentru o neunire. Așa că nu aceasta era problema. Dar era problema programului de modernizare, care trebuia să urmeze unirii. Aici erau divergențele. Dar în Moldova, Partida Națională, care susținea și programul de modernizare, a izbândit. Așa că problema n-a mai fost decât aceea de a găsi candidat, pentru că dacă, să zicem, grupările conservatoare care îl susțineau pe Mihail Sturdza, fostul domn, sau pe fiul acestuia, Grigore, știau exact cui să-și dea voturile, în schimb, Partida Națională nu se preocupase de acest lucru. Nu se preocupase dintr-un motiv foarte simplu: Adunările ad-hoc ceruseră unirea sub un principe străin, acesta era țelul. Or, Marile Puteri nu acceptaseră doleanța exprimată de români, a prințului străin și, în consecință, trebuia găsit cineva care să pregătească etapa următoare, aceea a prințului străin, care fusese dorită de români și exprimată de reprezentanții lor în Divanurile ad-hoc. Cel care urma să fie ales trebuia să corespundă acestei misiuni istorice, de a deține un depozit sacru, pe care mai apoi să-l treacă mai departe prințului străin dorit de adunare. Așa s-a ajuns la candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care nici nu era de față când s-a hotărât acest lucru, căruia nici nu-i trecea prin cap că va fi candidat și care a fost ales tocmai pentru că era considerat un om integru, un patriot, un om care nu urmărea țeluri personale, ci doar să-și servească patria, să-și servească țara, să servească România născândă din acel moment. Cuza a fost ales la 5 ianuarie, pentru că, în ziua alegerii, și deputații reprezentând celelalte grupări, văzându-se în minoritate, și-au dat și ei voturile tot lui. A fost ales, deci, în unanimitate, la Iași.
În Țara Românească însă, situația era mult mai complicată. Aici, căimăcămia era majoritar, să zicem, conservatoare, partizană a unuia dintre foștii domni, Gheorghe Bibescu sau Barbu Știrbei. În această situație, majoritatea în adunare nu era a Partidei Naționale, lucru care putea să creeze probleme. N-a creat totuși, pe de o parte pentru că partizanii celor doi foști domni nu s-au putut înțelege ca unul să renunțe în favoarea celuilalt - deși ei erau frați - și, în această situație, voturile n-au putut fi orientate de la început într-o singură direcție. Atunci nu știm ce s-ar fi întâmplat. Iar, pe de altă parte, gruparea radicală din sânul Partidei Naționale, foștii fruntași de la 1848, a procedat la o mobilizare populară: au fost strânși mii și zeci de mii de oameni pe Dealul Mitropoliei, Dealul Patriarhiei de astăzi, pentru a sprijini programul unionist și realizarea lui. S-au strâns după aprecierile consulilor străini, deci aprecieri obiective, în jur de 40.000 de oameni. Printre aceștia erau și 4.000-5.000 de țărani care trecuseră prin barierele orașului, deși se dăduseră ordine pentru a stăvili pătrunderea lor. Acești 40.000 de oameni reprezentau, pentru acel moment, o cifră uriașă, dacă ținem seama că Bucureștii aveau circa 100.000-115.000 de locuitori. Aproape o treime deci din numărul lor se găsea în jurul adunării din acea vreme.
Lucrul acesta a fost decisiv. Un martor contemporan compara mulțimea cu o mare vie. Avantajul a fost că erau câteva zile de iarnă mai blânde, iar oamenii au putut să stea - și au stat - lipiți de Adunare, practic de la 22 până la 24 ianuarie. Uneori, în momente mai fierbinți, s-a ajuns chiar ca mulțimea să pătrundă și înăuntrul sălii, până la băncile deputaților. Deci, acest element a contribuit în a frâna o desfășurare rapidă a lucrărilor și, în același timp, o desfășurare rapidă în avantajul unuia dintre foștii domni pe care i-am amintit.
În seara zilei de 23 ianuarie avea să fie găsită soluția: a avut loc o întrunire la hotelul Concordia – clădirea mai există, pe strada Smârdan –, unde s-au întâlnit deputații membri ai Partidei Naționale, pentru a găsi o soluție. Ei nu aveau majoritatea, iar pe calea votului n-ar fi putut izbândi; pe de o parte, dominau politic situația prin mulțimea aceea care îi sprijinea, iar pe de altă parte, evident, voiau să evite ciocniri sau un război civil, dar și ca această cauză a unirii să fie compromisă. Aici, Dimitrie Ghica, un fiu al primului domn pământean după 1821 din Țara Românească, Grigore Ghica, a venit cu propunerea ca voturile să fie date lui Alexandru Ioan Cuza, renunțându-se la candidații, să zicem, munteni: nu era vorba numai de Bibescu și de Știrbei, erau și alți candidați, iar în ceea ce privește Partida Națională, mai ales, se agita numele – de altfel și mulțimile strigaseră în favoarea lui – generalului Nicolae Golescu, unul dintre fruntașii revoluționari de la 1848, care era un fel de Cuza muntean: un om integru, patriot, neinteresat, care nu urmărea domnia și care ar fi servit cauza națională fără să ezite. El ar fi urmat să fie domn, în paralel cu Cuza din Moldova. Dar venind Dimitrie Ghica cu această propunere, ceilalți membri ai Partidei Naționale au acceptat-o, pentru că ea reflecta și ideea de unitate, ideea de unire.
În afară de aceasta, trebuie spus că ideea dublei alegeri mai circulase: chiar în rapoartele consulare, ea este întâlnită încă din octombrie 1858, teama ca nu cumva voturile să se ducă către o singură persoană și să se rezolve pe calea aceasta unirea, cale pe care Convenția de la Paris, din vara anului 1858, nu o prevăzuse și, în consecință, nu o interzisese. Membrii Partidei Naționale au hotărât, deci, să-și dea voturile lui Cuza și au căzut, totodată, de acord să propună adversarilor lor politici această soluție. Ion Brătianu s-a dus și a avut o întrevedere cu generalul Vlădoianu (Barbu, n. red.), comandantul armatei, cu colonelul Caragea, prefectul poliției, în așa fel încât, în ziua următoare, armata și poliția să fie retrase de lângă adunare, el angajându-se totodată că mulțimile vor sta la o distanță de câteva sute de metri. Ceea ce s-a și realizat, pentru că, în fond, mulțimile ascultau de îndemnurile care le veneau din partea radicalilor.
În ziua următoare, când au venit consulii străini, au rămas uimiți când au constatat liniștea care domnea după două zile precedente furtunoase, numai cu mișcări de mase, cu invective, cu strigăte ș.a.m.d. De data aceasta, liniște. Pe de altă parte, când s-au deschis lucrările celei de-a treia zi, s-a cerut de către reprezentanți ai Partidei Naționale o ședință secretă. În cadrul ședinței, Vasile Boerescu, de la Partida Națională, a propus dubla alegere, iar deputații reprezentând majoritatea au acceptat-o. Au acceptat-o pentru că și ei erau unioniști și pentru ei era preferabil să-l aleagă pe Cuza decât pe Nicolae Golescu.
Și în Moldova se întâmplase un lucru oarecum similar când se discutaseră candidaturile: mulți ar fi vrut să-l aibă pe Costache Negri ca domn, care avea o reputație extraordinară. Ei bine, existaseră opoziții din partea conservatoare, din partea dreptei, spunând că le este teamă de Negri deoarece acesta avea să facă o reformă agrară prea înaintată, prea puternică, și deci nu-l voiau pe Negri. Tot așa nu-l voiau pe Golescu în Țara Românească, dar pe Cuza, însă, l-au acceptat. În consecință, și în Adunarea de la București s-a întâmplat ca la Iași: din nou votul unanim al tuturor dat lui Alexandru Ioan Cuza și, în după-amiaza zilei de 24 ianuarie, orașul a izbucnit într-o bucurie nestăvilită, mulțimile au fost lăsate să se apropie după ce soluția salvatoare fusese găsită, iar de data aceasta nu mai erau strigăte ostile, nu mai erau invective, ci dimpotrivă, strigăte de bucurie în favoarea noului domnitor.
Ați vorbit frumos despre aceste două momente, 5 și 24 ianuarie, însă, dacă mergem în firescul istoriei, fiecare schimbare pe tărâm național trebuie să fie recunoscută și la nivel internațional. Cum au privit puterile străine această unire?
Puterile străine erau împărțite. Fuseseră împărțite încă de la început, de când s-a propus problema unirii, încă de la Conferința de la Viena din 1855. Ele se împărțiseră în două grupări: o grupare a susținătoarelor unirii, în frunte cu Franța, cu Rusia și cu Piemontul – ultimele două luptau ele însele pentru unitatea germană și italiană. Pentru început, chiar și Anglia se situase pe aceleași poziții, dar apoi s-a alăturat celuilalt grup. În celălalt grup erau Imperiul Otoman, care realiza că după unire va urma independența – ceea ce trebuie să recunoaștem că avea dreptate și așa a și fost – și, pe de altă parte, Imperiul Austriei, Imperiul Habsburgic, la care exista grija stăpânirii provinciilor românești, știind că după Unirea cea mică ar fi urmat Unirea cea Mare – ceea ce din nou s-a întâmplat, e drept, la o distanță de timp ceva mai mare, dar s-a întâmplat, așa că și în privința lor trebuie să recunoaștem că opoziția era îndrituită din punctul de vedere al propriilor interese.
Anglia a avut o atitudine oscilantă: în prima fază a susținut cauza unirii, până în vara lui 1856, apoi s-a alăturat celuilalt grup, mai ales îngrijorată de influența pe care Rusia, înfrântă în Războiul Crimeii, tindea să o recâștige, dar și de bunele relații care se întrevedeau între țar și împăratul francez Napoleon al III-lea. Deci, ea s-a alăturat celeilalte tabere, fiind și susținătoarea dintotdeauna a Imperiului Otoman.
Sigur că dubla alegere a surprins pe toată lumea, ea nu fusese prevăzută și, în consecință, n-a putut fi respinsă din start, deși evident că mai ales puterea suzerană, Imperiul Otoman, ar fi dorit acest lucru. Dar nu s-a putut realiza respingerea de către adversarii unirii, ci dimpotrivă, a trebuit să aibă loc o recunoaștere. Ea s-a săvârșit în două etape: etapa de primăvară, în aprilie (1859, n. red.), când cinci dintre puteri – de data aceasta Anglia s-a întors din nou în tabăra unionistă – au recunoscut dubla alegere. Trebuie spus că, pentru a se obține această recunoaștere, Cuza a trimis o scrisoare marilor puteri garante, chiar la 25 ianuarie, la o zi după dubla sa alegere, prin care, pe de o parte, le-a cerut recunoașterea, iar pe de altă parte le-a avansat și ipoteza ca să fie realizat pe deplin dezideratul Adunărilor ad-hoc, el atunci fiind gata de a se retrage și de a lăsa locul unei combinații cu un principe străin. Evident că în momentul acela Marile Puteri nu doreau acest lucru și, în consecință, cele cinci puteri, unele dintre ele chiar cu plăcere – primul-ministru al Piemontului (Camillo di, n. red.) Cavour, auzind despre dubla alegere, a spus: Iată, este triumful politicii Franciei și Piemontului în Orient! –, ei bine, această recunoaștere a fost dată de cele cinci puteri pe care le-am amintit, în primăvara lui 1859. Au rămas însă pe poziții ostile Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Problemele s-au rezolvat, însă, peste câteva luni, deoarece în vara lui 1859 a avut loc Războiul din nordul Italiei, franco-piemontezo-austriac. Austria, fiind înfrântă, n-a avut ce face, era o complicație în plus pe lângă faptul că avea foarte mulți supuși care erau în Principate și care beneficiau de avantajele legăturilor consulare existente. Astfel, încă din vara lui 1859, Austria a recunoscut noua stare de lucruri, stare care se va perfecta apoi, chiar la sfârșitul iernii, într-o nouă conferință a puterilor la Paris, în care, de data aceasta, și Imperiul Otoman, pus într-o situație singulară, nu a avut ce face și și-a dat și el acordul.
Astfel, la 6 septembrie pe stil nou, Cuza a fost confirmat ca domn al Principatelor Unite de către toate cele șapte puteri garante, inclusiv puterea suzerană. Dar cu două condiții: ca această alegere să nu însemne încălcarea Convenției (de la Paris, din 1858, n. red.), cu alte cuvinte, el era obligat să guverneze în mod separat cele două țări și, pe de altă parte, se stipula faptul că recunoașterea era dată numai lui Cuza: dacă el n-ar mai fi fost în fruntea celor două țări, situația putea fi modificată.
