Pentru omul antic şi cel medieval, Universul purta amprenta unui simbolism. Galileo Galilei a schimbat această paradigmă, studiind legile Pământului din perpectivă exclusiv mecanicistă. Despre Galilei şi impactul pe care l-a avut în cercetarea ştiinţifică din vremea sa, precum şi despre disputa dintre fizicianul din Pisa şi Biserica Romano-Catolică, într-un interviu cu Adrian Lemeni, conferenţiar doctor la catedra de Teologie Dogmatică şi Fundamentală a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Se poate spune că odată cu Galilei începe conflictul aparent între religie şi ştiinţă, în Occident ?
Conştiinţa publică a fost obişnuită, de-a lungul timpului, cu faptul că „afacerea Galilei“ - cum a fost numită - reprezintă un punct de cotitură în ceea ce priveşte relaţia dintre teologie şi ştiinţă, respectiv între Biserică şi comunitatea ştiinţifică.
Poziţia lui Galilei a fost mult ideologizată. Galileo ne este prezentat ca un savant, erou în lupta pentru identificarea adevărului pe o cale ştiinţifică, socotit o victimă a obscurantismului religios, exponentul obscurantismului fiind, la acea vreme, Biserica Romano-Catolică. Aceasta este o poziţie ideologizată. Dacă studiem cu atenţie documentele vremii şi poziţiile care au existat, vom descoperi nuanţe importante. Fără îndoială, Galilei reprezintă un moment de răscruce în gândirea ştiinţifică. El este asociat, practic, cu debutul ştiinţei moderne, iar gândirea lui a avut un impact cu totul deosebit în ceea ce înseamnă cercetarea de tip ştiinţific.
Galilei, un orgolios cu temperament dificil
Care este poziţia pe care fizicianul italian o adoptă în demersul său ştiinţific?
Practic, odată cu Galilei ni se propune un alt mod de a face ştiinţă, o altă manieră de cercetare. Galilei ne propune un adevăr combativ, în care argumentaţia, de multe ori, se prezintă ca o ridiculizare a interlocutorului; el utilizează o capacitate de ironie care jigneşte şi intimidează interlocutorul. Cred că se pune mult accentul pe persoana savantului implicat în cercetarea ştiinţifică şi nu atât pe puterea anonimatului specific unei tradiţii. Trecerea fundamentală de la cercetarea ştiinţifică anterioară lui Galilei şi cea care va fi după el este tocmai mutaţia de la calitativ la cantitativ.
Universul antic sau cel medieval, inclusiv din perspectiva lui de reprezentare, dinspre ştiinţă, purta amprenta unei calităţi, a unui simbolism. Acest simbolism este diminuat, până la eludare, în cazul lui Galilei. El foloseşte din plin experimentul ştiinţific. Tot el este cel care va matematiza foarte mult legile fizicii. Matematica lui Galilei este una care pierde din puterea simbolului, este una lipsită de semantică, nefiind aceeaşi matematică cu cea a lui Keppler, unde întâlnim o semnificaţie marcată de simbolism. Galilei se desprinde de această perspectivă, matematica lui fiind una care cuantifică rigid legile din fizică.
Accentul pus pe persoană, în cazul nostru pe persoana savantului italian, se manifestă într-un anumit tip de mentalitate. Galilei, plecând de la experimentele pe care le face privind legile mişcării, are impresia că este inventatorul acestor legi şi nu cel care descoperă legile naturii lăsate de Dumnezeu. Se cunoaşte că Galilei avea un orgoliu deosebit, un temperament dificil şi toate acestea au contribuit la anumite dispute. Galilei nu a fost un astronom aşa de mare precum a fost Keppler ori Copernic. El nu avea geniul de sinteză pe care l-a avut Newton, care a făcut o sinteză între fizică şi astronomie.
Galileo este, în primul rând, un fizician. El nu a fost dintru început adeptul ideii lui Copernic. El a preluat ideile lui Copernic ca pretext pentru a-şi impune realismul fizic în cercetarea Universului, bazat pe experiment empiric. Observăm aici răsturnarea majoră de perspectivă, care era specifică manierei de a cunoaşte lumea în vremea aceea. Într-o cercetare ancorată în perpectiva tradiţiei, primează poziţia ilustrată de Platon în filozofie, şi anume: adevărata cunoaştere este cea a realităţilor nevăzute care structurează văzutul, a ideilor care structurează realitatea sensibilă. Aceasta este cunoaşterea sigură, autentică, iar cunoaşterea realităţilor sensibile, palpabile, este aproximativă, incertă.
Universul mut
Cum se reflectă, în scrierile lui Galilei, concepţia sa privind experimentul ştiinţific?
Odată cu Galilei se inversează această perspectivă cu primatul experimentului empiric, cuantificat matematic, în care cunoaşterea sigură este cea a lucrurilor palpabile, concrete. Cunoaşterea a ceea ce nu se vede, a realităţilor inteligibile este una aproximativă. Galilei, când a elaborat legea mişcării uniform accelerate, a folosit un plan înclinat, un artefact de laborator, un instrument prin care lumea este studiată. Isabelle Stengers, în cartea Inventarea ştiinţelor moderne, vorbeşte despre puterea ficţiunii şi arată cum Galilei, prin această putere a ficţiunii, impune o nouă viziune în cercetarea ştiinţifică asupra lumii. Galilei ne propune o interogaţie asupra lumii prin prisma unui artefact şi nu doar ne propune acest lucru, ci maniera lui de abordare este unica prin care lumea poate fi investigată. Avem aici un exclusivism, un absolutism.
Galilei este foarte ingenios. Pentru a reduce la tăcere adversarul, se retrage în spatele instrumentului şi planul înclinat este cel care îl reduce la tăcere pe reprezentantul „obscurantismului“, pe Simplicius, în dialogul său Il Sagiatore.
În această lucrare, sunt prezente trei personaje; purtătorul de cuvânt al lui Galilei este Salviati, iar Sagredo este cel deschis spre noutăţile ştiinţei, cel receptiv la aceste noutăţi şi capabil să le primească şi să le înţeleagă, şi Simplicius, care, pornind de la nume, îi reprezintă pe obscurantişti, pe cei închistaţi şi limitaţi în cunoaştere. Atunci când Sagredo îşi prezintă o poziţie sceptică faţă de legea mişcării accelerate în urma acestui experiment cu planul înclinat, Salviati, sub care se ascunde persoana lui Galilei, se retrage în spatele experimentului şi spune: „Iată, experimentul făcut de mine ne obligă să acceptăm această ecuaţie“ şi, plecând de la acest artefact de laborator, Galilei construieşte cu multă combativitate o poziţie în care interlocutorul este obligat să asume varianta propusă de fizician. Mai mult decât atât, el ne forţează să intrăm în această logică, în care ceea ce este eminamente ştiinţific trebuie să urmeze metodologia experimentului, a matematizării.
Lucrurile acestea au influenţat demersul ştiinţific până în ziua de astăzi, când orice lucru este ştiinţific doar dacă se validează de experiment. Marea pierdere pe care a suferit-o lumea, începând cu noua manieră de cercetare, este distrugerea acestui simbolism al Universului.
Cosmosul, în lumea antică, sau pentru medievali, era unul ierarhizat, unul plin de simboluri. Ceea ce conta nu era atât faptul în sine, ci semnificaţia lucrului respectiv. Lumea era o carte plină de semne, de intenţionalitate. Galilei ne propune un univers mut, care nu ne mai vorbeşte pentru că este dezgolit de această semnificaţie simbolică, un univers ale cărui taine pot fi smulse cu ajutorul telescopului, al lunetei.
Pământul, locul unde S-a întrupat stăpânul Universului
Ce spune Sfânta Scriptură: Soarele se învârte în jurul Pământului, sau invers?
Sfânta Scriptură nu are rolul de a confirma sau de a infirma o anumită teorie, fie ea numită ştiinţifică. Rostul Scripturii este cu totul altul. În cazul poziţiei Pământului în raport cu Soarele şi nu numai, Pământul are o poziţie privilegiată în Univers. Trebuie să fim foarte atenţi aici, pentru a nu ajunge la fel de fel de interpretări rigide sau fundamentaliste. Şi în Sfânta Scriptură, şi în alte tradiţii religioase, omul nu era interesat de detaliile fizice, pe care nu le socotea esenţiale. Ceea ce apare în Biblie nu interesează din punctul de vedere al realismului fizic. Sfânta Scriptură ne ajută pe calea efortului dobândirii mântuirii.
Ni se dă un mesaj clar, plecând de la Revelaţie, despre cum ar trebui să fim şi ce anume ar trebui să facem pe această cale a mântuirii, din punct de vedere duhovnicesc. În toate tradiţiile religioase ale lumii, se vorbeşte despre un centralism al Pământului, o poziţie centrală a acestuia, dar din perspectivă religioasă.
Marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, dezvoltă foarte bine această perspectivă a simbolismului centrului lumii, Pământul văzut ca un «axis mundi», care structurează întreaga existenţă. Poziţia centrală a Pământului nu este una care exprimă aroganţă, ci pleacă tocmai de la importanţa cadrului dat în care noi trăim pentru a dobândi desăvârşirea din punct de vedere religios.
Din perspectivă creştină, plecând de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Dumnezeului întregului Univers, Care S-a întrupat pe acest pământ, relevanţa Pământului este una cu totul specială în Univers. Abordând în felul acesta cercetarea, Pământul nu mai este o planetă oarecare, aflată într-un sistem solar, ce se găseşte la periferia unei galaxii.
Nu viziunea fizicistă este cea care interesează atunci când avem în vedere perspectiva religioasă.
Biserica nu validează teorii ştiinţifice
Biserica Romano-Catolică şi-a asumat, în vremea lui Galilei, un rol de cenzor. A fost o greşeală monopolul pe care ea l-a pus asupra ştiinţelor în Evul Mediu?
Este prea mult spus rolul de cenzor. Fără îndoială a existat această tendinţă în sânul Bisericii Romano-Catolice, de a avea un monopol asupra cercetărilor, inclusiv dinspre ştiinţă şi o anumită forţare a unui adevăr de tip ştiinţific, plecându-se de la poziţii filosofice sau religioase.
Încă din perioada scolastică a existat această tendinţă, datorită influenţei filosofiei aristotelice. Galilei, se cunoaşte, nu a avut parte de la început de o reacţie ostilă dinspre Biserică. Se ştie că el a studiat chiar la o şcoală a iezuiţilor, a fost apreciat şi susţinut de prelaţii Bisericii Catolice, chiar de cel care va fi mai târziu papa Urban al VIII-lea. Conflictele au apărut atunci când Galilei a vrut să impună Bisericii o anumită manieră de abordare a lucrurilor.
În 1613, marea ducesă Cristina îl invita la masă, alături de omul de ştiinţă italian, pe părintele Castelli, un profesor iezuit de matematică de la Universitatea din Pisa, unde fusese şi Galileo. La cină era prezent şi un filosof, Boscaglia, care se arătă sceptic faţă de poziţiile lui Galilei şi în general faţă de ipotezele presupuse în teoria lui Copernic. Galilei reacţionează şi scrie două scrisori către marea ducesă şi către părintele Castelli. În aceste epistole, Galilei cere Bisericii să vină cu o demonstraţie de tip ştiinţific, prin care să infirme poziţia lui Copernic. Aici Galilei cere Bisericii un lucru care nu este specific vocaţiei ei. Biserica nu are menirea să demonstreze sau să infirme o teorie ştiinţifică sau de orice natură.
Cardinalul Robert Bellarmin, recunoscut ca cel mai mare teolog al Apusului în acea vreme, era generalul ordinului iezuit, conducea Sfântul Oficiu. Acesta îi trimite o scrisoare concepută cu tact, în care, cu multă inteligenţă şi cu multă discreţie, îi cere fie să demonstreze valabilitatea teoriei lui Copernic, fie să-i recunoască statutul ei ipotetic. Galilei, în stilul său arogant, recurge la un truc şi, neavând demonstraţia solidă a teoriei copernicane, spune : „Am demonstraţia, dar nu pot să o expun pentru că oricum nu aţi înţelege-o“.
„În tradiţia ortodoxă, competenţele specifice s-au păstrat în mod firesc“
Fără a veni cu o demonstraţie, el forţează mâna reprezentanţilor Bisericii. Dacă studiem cu atenţie, fără prejudecăţi, documentele vremii observăm că lucrurile sunt nuanţate. Nu aş vrea să minimalizez efortul lui Galilei într-o anumită investigaţie a lumii din perspectiva lui, aceea a realismului fizicist, perspectivă care s-a impus în ştiinţa veacurilor următoare, şi nici să nu semnalăm anumite tendinţe în cadrul Bisericii Romano-Catolice de a se considera purtătoarea de cuvânt a adevărului în toate domeniile de activitate. Dar nu cred că Biserica Romano-Catolică poate fi considerată ca exponenta unui obscurantism religios. E clar, au existat greşeli de abordare în Occident, lucru care nu s-a întâmplat în spaţiul răsăritean ortodox unde nu a fost cazul unor conflicte de acest tip. În Apus au apărut divergenţe din cauza tendinţelor exagerate din ambele părţi, atât ale oamenilor de ştiinţă, cât şi din partea Bisericii.
În cazul tradiţiei ortodoxe, competenţele specifice s-au păstrat în mod firesc şi de către Biserică şi de autoritatea ştiinţifică. Biserica şi-a asumat şi a ştiut să-şi manifeste propria vocaţie. Lucrurile acestea s-au simţit, inclusiv de către oamenii angajaţi în cercetarea ştiinţifică.
▲
Galileo Galilei, un spirit incomod pentru veacul său
Galileo Galilei s-a născut la Pisa pe 15 februarie 1564. După ce a făcut mai întâi studii de logică şi literatură, la un colegiu iezuit în Florenţa, a intrat în 1581 la Universitatea din Pisa, pentru a studia medicina. Nu este atras de aceasta, şi începe să frecventeze cursurile de fizică şi de matematică. În 1585 părăseşte Universitatea, iar patru ani mai târziu primeşte postul de profesor de matematică la Pisa, iar mai apoi la Padova, unde va rămâne până în 1610. Galilei a arătat la început puţin interes faţă de astronomie.
Galileo „Arhimede“
Galilei, combinând experimentul cu calculul matematic, s-a opus sistemului dominant în epoca lui, conform căruia, în loc să se meargă direct la natură pentru investigarea legilor şi proceselor ei, cercetătorul era constrâns de autoritatea lui Aristotel – socotit autoritatea ultimă în materie de fizică, să urmeze teoria lui Ptolemeu. Din această cauză, s-au ivit multe concluzii eronate.
Preocupările lui Galileo privind logica şi literatura l-au ajutat să ridiculizeze şi să exaspereze pe adversari, prin talentul şi aciditatea scrisului său. Deşi în conştiinţa populară Galilei a rămas mai ales ca astronom, el nu a adus contribuţii substanţiale în acest domeniu, ci mai degrabă în sfera mecanicii, în special în dinamică, ştiinţa care îi datorează existenţa.
Înainte de a împlini douăzeci de ani, pe când se afla în biserica din Pisa, a observat balansul candelabrelor, lucru care l-a condus la descoperirea legii mişcării pendulului. Această teorie a fost utilizată cincizeci de ani mai târziu la construirea ceasului astronomic.
În 1588, tratatul privind centrul de gravitaţie al solidelor îi aducea lui Galilei renumele de „Arhimede“ al timpului său, asigurându-i postul de lector la Universitatea din Pisa. În anii ce au urmat, fizicianul italian a reuşit fundamentarea legii căderii corpurilor, care demonstrează falsitatea teoriei din acea vreme, conform căreia viteza la coborâre este proporţională cu greutatea şi nu cu înălţimea de la care cad corpurile.
Această descoperire a dus la o avalanşă de critici din partea aristotelicilor, care nu acceptau nici un experiment contrar învăţăturii maestrului său.
Galilei a demonstrat legea aruncării corpurilor, fundamentând teoria balistică şi a anticipat legea mişcării, finalizată de Newton.
Campionul copernicanismului
În 1609, aflând că un optician olandez, numit Lippershey, a realizat un instrument care mărea aparent dimensiunile obiectelor privite cu acest aparat, Galilei a furat invenţia, a aflat principiul după care era construit telescopul şi, după o noapte de cercetare intensă, a reuşit, aplicând legile refracţiei, să creeze un telescop care mărea la început de trei ori dimensiunile celor privite. Mai târziu, a îmbunătăţit performanţele lui, ajungând ca telescopul îmbunătăţit să mărească de 32 de ori. Cu acest telescop, Galilei a descoperit că Luna nu era aşa cum se credea, o suprafaţă perfect sferică, cu o constituţie diferită de cea a Terrei, ci dimpotrivă a observat că relieful era similar celui de pe Pământ cu cratere, văi şi munţi. Cu telescopul, Galilei a observat că planeta Venus prezenta mai multe faze, pe care el le intuise mai demult. Razele Soarelui care cădeau în mod diferit asupra Pământului, de-a lungul unui an, au fost, de asemenea, observate de Galilei, care şi-a dat seama că aceasta este dovada rotaţiei astrelor.
De fapt, el renunţase încă înainte de aceste descoperiri la teoria lui Ptolemeu, în favoarea celei copernicane. Dar, aşa cum îi mărturisea lui Kepller într-o scrisoare, s-a abţinut a fi propriul său avocat, aşa cum făcuse Copernic care se acoperise de ruşine. Dar descoperirile sale făcute cu telescopul l-au făcut să lase deoparte orice rezervă şi să se afişeze drept campionul energic al copernicanismului.
Reabilitat după 350 de ani de la moarte
Pentru că Biserica Romano-Catolică îşi însuşise teoria lui Aristotel, conform căreia întreaga boltă cerească cu toate astrele este nemişcată şi „nimic nou nu poate apărea vreodată acolo“, lucru de care fizicianul italian se îndoia (el observase că mai multe corpuri cereşti din diverse constelaţii dispar după o perioadă mai lungă de timp), au început să se nască divergenţe majore între cele poziţii, cea însuşită de Biserică şi Galileo Galilei, care au culminat cu procesul lui din 1633. Fizicianul italian a murit orb, la 8 ianuarie 1642.
În 1992, Biserica Romano-Catolică a recunoscut justeţea observaţiilor lui Galilei, absolvindu-l de acuzaţia de erezie.
