Cu un palmares de invidiat, medalii de aur la fiecare participare europeană şi mondială, Corala „Armonia“ a Arhiepiscopiei Tomisului este unul dintre cele mai premiate şi recunoscute pe plan internaţional coruri româneşti. „Muzica este leacul minţii. Ea ne vorbeşte în graiul pasiunii“, spunea Richard Wagner. Despre pasiunea pentru muzică, arta dirijoratului şi drumul pe care îl parcurge o piesă până la reprezentarea pe scenă ne-a vorbit dirijorul corului, arhidiaconul Iulian Dumitru, asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa.
Părinte arhidiacon, când a început pasiunea pentru muzică?
Întrebarea necesită un răspuns mai lung. Pasiunea pentru muzică mi-a fost sădită încă din copilărie, când bunica mea, căreia îi sunt recunoscător până la ultima mea suflare, mă lua la biserică. Impresionat de ceea ce auzeam la strană, am început să cânt şi eu. Deci, mergând la biserică de mic, acordurile muzicii m-au cucerit şi aşa s-a născut în mine dragostea pentru ea. Ţin minte că atunci când eram copil, în familia mea, ambii părinţi cântau, deşi nu învăţaseră acest lucru undeva anume. Şi fratele meu cântă. Deci darul acesta al cântatului este un har de la Dumnezeu transmis prin părinţi. Pe la 10 ani, dascălul m-a luat lângă el la strană şi de atunci pot spune că a început totul. Nu pot să uit însă rolul important pe care l-a avut în viaţa mea părintele Dumitru Lazăr, preotul satului nostru, care mi-a fost şi duhovnic. Sfinţia sa a fost cel care mi-a insuflat dragostea faţă de Biserică, faţă de studiul teologic, şi mi-a sădit în suflet bucuria cântării. A fost, pot spune, unul dintre oamenii providenţiali în viaţa mea, un reper care a dat un contur luminos existenţei mele. Îi mulţumesc mult şi-l port în inima mea permanent.
Nu voi uita niciodată ziua în care m-a luat în Sfântul Altar şi am cântat alături de el „Iubi-Te-voi, Doamne“. De atunci niciodată n-am mai simţit acel fior, ori de câte ori am interpretat această bucată muzicală, fior pe care îl simţeam numai alături de el!
Cu toate acestea, perioada de ucenicie nu mi-a oferit mari satisfacţii, profesional vorbind. Totul se rezuma la cântarea în biserică la strană, la concertele pe care le ofeream împreună cu colegii de şcoală la diverse serbări, la seratele de la căminul cultural, şi cam atât. Aprofundarea studiilor muzicale a venit mai târziu, odată cu şcolile pe care le-am urmat.
Când ţi-ai dat seama că eşti capabil să dirijezi un cor?
Pe când eram elev la Seminarul Teologic de la Bucureşti, această preocupare pentru muzică s-a conturat tot mai intens. Din anul doi de seminar mi-am închegat un grup coral cu care cântam unde eram invitaţi. Repetam chiar şi în pauzele dintre ore, iar dorinţa noastră de a executa corect piese din ce în ce mai dificile pentru noi la vremea aceea ne făcea să fim căutaţi pentru a cânta în Bucureşti la diferite biserici.
Profesorul meu de muzică, părintele Marin Velea, a fost cel care m-a remarcat şi m-a ales să dirijez un cor în cadrul seminarului. Atunci mi-am dat seama că aveam un dar pe care trebuia să-l fructific, să nu-l irosesc. Maestrul Velea a fost cel care mi-a pus în mână diapazonul. Am format un grup mai mare ulterior, apoi cu acest cor am plecat împreună cu profesorul de care am amintit, în prima noastră ieşire în străinătate, în Grecia. Era anul 1996. Am început să gustăm frumuseţea concertelor şi a muzicii religioase. Imediat după ce am absolvit Seminarul Teologic de la Bucureşti, am ajuns profesor la Seminarul Teologic din Giurgiu, trimis de Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor de atunci, PS Teodosie. Nu mi-a fost uşor. Nu credeam că o să fac faţă, fiindcă nu eram pregătit pentru o astfel de misiune dificilă. Totuşi, acesta a fost momentul hotărâtor pentru studiul muzical susţinut. Eram forţat să fac acest lucru, volens nolens. Odată ajuns la Giurgiu, trebuia să mă pun pe treabă. Eram familiarizat cu muzica psaltică, deci pe această parte nu existau probleme. Eram pregătit. Dar în ceea ce priveşte muzica liniară, aveam lacune mari. Şi, după cum zice o vorbă românească, nevoia te învaţă: am început să mă specializez şi în această ramură a muzicii, cea corală liniară. Am format acolo corul Seminarului „Sfântul Ioan Valahul“, cu rezultate foarte bune. Am stat trei ani la Giurgiu, o perioadă de acumulare, de aprofundare a coralei.
Se ştie că tu însuţi eşti un excelent interpret. E mai greu să cânţi solist decât să fii dirijor? Unde sunt emoţiile mai mari la un concert?
Dacă de mulţi ani am făcut dirijorat pot spune că, personal, acum, îmi este mai uşor să îndrum pe alţii decât să cânt cu vocea proprie. Am hotărât de la începutul anului acesta să reîncep a cânta şi eu singur. Solistica aduce cu sine emoţii mult mai mari, fiindcă eşti cu faţa către public. Altfel se petrece atunci când eşti dirijor, când eşti cu spatele la public şi cu faţa la cor. Dar ambele ipostaze, adică atât cea de solist, cât şi cea de dirijor, implică emoţii de ambele părţi. Muzica însă şi transmite emoţii către public şi aceasta fiindcă este o artă care cere suflet.
Muzica este cea mai complexă dintre arte. Aici trebuie să pui inimă. Dacă nu transmiţi în muzică, e dificil. Când nu se creează un dialog între scenă şi public, înseamnă că ceva nu merge. Ca sala să vibreze la cântul tău e nevoie de sensibilitate. Şi asta se dezvoltă lucrând, iubind muzica. Dacă nu eşti dedicat acestei arte, totul devine forţat, iar acest lucru se simte.
Să continuăm povestea dirijoratului tău…
După perioada de trei ani la seminarul de la Giurgiu, unde am predat atât muzică psaltică, cât şi liniară, am plecat la seminarul de la Tulcea. Aici am profesat la fel, trei ani, în 2001-2003, şi am desfăşurat activitate intensă alături de elevii cu care am înfiinţat un cor numit „Carpe in Deum“. Cu aceştia am înregistrat multe piese, am realizat chiar şi un CD intitulat „Sfărâmând porţile iadului“, cu cântări din perioada Postului Mare şi a Săptămânii Luminate, CD înregistrat în studiourile Electrecord. De asemenea, am concertat cu elevii de la Tulcea pretutindeni în ţară, am participat la concursurile naţionale, la unul dintre ele, cel organizat la Piatra Neamţ, am obţinut premiul I.
Cu venirea la Constanţa a început a treia etapă din viaţa mea de dirijor. În anul 2004 am înfiinţat aici Corala „Armonia“, pe care o conduc şi astăzi, grup format pe un nucleu de foşti elevi de la Tulcea. Erau 10 la număr atunci şi au venit la facultate în Constanţa ca studenţi. Cu ei am început să lucrez şi la acest mic grup s-au mai adăugat alţi membri. Iniţial, corala avea 15-20 de persoane, aceasta în 2004-2010. Actualmente, corala numără 30 de oameni. Este cel mai drag proiect al meu de până acum şi sper să aibă viaţă cât mai lungă pentru că am depus multă muncă.
Din 2005 sunt asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Ovidius din Constanţa. În această calitate am posibilitatea să selectez permanent persoane cu voci bune, caractere alese. Pot deci să formez cântăreţi buni pentru corul pe care-l dirijez.
Istoria acestui cor cunoscut nu numai în ţară, ci şi în străinătate e una bogată în premii, diplome, medalii. Am concertat aproape în toată Europa, am fost invitaţi în America, la diferite concursuri, festivaluri.
Care este drumul parcurs de cor şi, implicit, dirijor, de când alegeţi o piesă şi până la reprezentarea ei pe scenă? Cum lucraţi efectiv la o piesă?
Procesul execuţiei unei piese este unul foarte delicat şi el implică mai multe etape. Lucrul într-un cor nu este uşor deloc. Aici se operează cu material uman 100%. Corzile vocale, mai ales, şi întreg corpul omenesc vibrează, în general, atunci când cânţi. Nu e ca la instrument, pe care l-ai luat în mână şi care scoate sunetul dorit dacă ştii cum să-l foloseşti. La cor e mai complicat. Aici chiar şi vocea ta este schimbată în sensul că trebuie să ţi-o dozezi, să ţi-o temperezi sau chiar forţezi dacă partitura o cere. Vocea trebuie educată şi educaţia înseamnă exersare. Teoretic, noi putem înţelege nişte lucruri privind muzica, dar în momentul în care începi să pui în practică ceea ce ai învăţat din carte, totul devine mult mai greu. E la fel ca în sportul de performanţă. Poţi să ştii teoretic cum să faci, dar dacă nu-ţi iese şi practic, nu ai făcut nimic. Şi îţi iese doar dacă exersezi zilnic. De abia de aici încolo poţi visa să ajungi în top.
Vorbeam despre alegerea partiturii. Partitura ţi-o alegi în funcţie de corul pe care îl ai în faţă, de posibilităţile corului. Dacă ai nişte voci excepţionale poţi să ataci orice piesă, un repertoriu complex, elaborat. Dacă ai nişte voci modeste, atunci te limitezi cu partitura la ce pot susţine pe scenă, astfel încât să te prezinţi onorabil. Până la urmă, partiturile nu sunt greu de aflat, le găsim uşor. Este mai dificil de lucrat să le dai viaţă. Munca aceasta este una de echipă, nu individuală. Poate fi şi individuală în sensul că te duci acasă şi îţi repeţi partitura singur. Dar vine momentul în care cu ce ai făcut acasă te prezinţi la cor şi acolo trebuie să vezi cum se sudează vocile. Un cor e un ansamblu şi el trebuie să sune exact cum ne şi cheamă, în armonie. Armonia nu este reprezentată de o sumă de individualităţi, fie ele şi excepţionale, ci printr-o polifonie perfectă, desăvârşită. În cor vocile se cheamă una pe alta, se completează, răspund una alteia, intrările lor constituie tocmai acest joc care asigură frumuseţea unei piese care la sfârşit este răsplătită cu aplauze.
Când ai 30 de oameni cu totul diferiţi în faţa ta, trebuie să găseşti modalităţi astfel încât lucrurile să se mişte în direcţia dorită de tine, profesional vorbind, înţelegându-i pe toţi, punând în valoare ce are fiecare propriu în personalitatea sa, dar nu în mod distonant, ci complementar. Aşadar, pe de o parte trebuie să potenţezi vocea fiecăruia, dar pe de altă parte, aceasta e necesar să se facă integrator în cadrul corului, încât să audă fiecare şi pe cel de lângă el. Un cor bun nu e o sumă de solişti, de individualităţi, ci de interpreţi care se armonizează perfect. Cântăm pe patru voci, uneori şi pe mai multe, dar niciodată monodie, dar să vii cu mai multe partituri care sunt diferite şi să le însumezi în una generală e greu. Dar nu imposibil.
Părinte arhidiacon, aţi câştigat două medalii de aur la secţiunile unde aţi participat la World Choir Games, ţinut anul acesta la Riga, în Letonia. Cum a fost acolo?
Am auzit de acest concurs World Choir Games în urmă cu doi ani, când el s-a desfăşurat în America, la Cincinnati. Am participat acolo pentru prima dată. Nu a fost uşor să plecăm, dar IPS Teodosie ne-a sprijinit substanţial. Această întrecere este cea mai mare competiţie de coruri din lume, un fel de olimpiadă a corurilor. În 2012 noi nu am prea ştiut, aşa, care erau condiţiile de participare, ce se întâmpla realmente acolo. Ne-am dus ca să participăm. Am vrut să prospectăm terenul, cum se zice. Deşi nu eram familiarizaţi cu concursuri de asemenea anvergură, gândiţi-vă că vin coruri din absolut toate continentele, nu toate corurile sunt creştine, nici numai bărbăteşti (cum eram noi), ci şi mixte, am câştigat acolo două medalii de aur. La secţiunile Muzica religiilor şi la Folclor.
Sigur, a fost o bucurie mare. Ne-am întors în ţară, am fost felicitaţi, dar ne-am propus să concurăm şi la următoarea ediţie. Interesant este că mondialele, ca şi europenele, se desfăşoară din doi în doi ani. Anul trecut au fost europenele, de pildă, care s-au ţinut la Graz, în Austria. Anul acesta au fost mondialele la Riga, în Letonia, unde am luat din nou dublă medalie de aur şi premiul cel mare. În Austria am luat trei medalii, două de aur, una de argint, iar la una din secţiuni, cea de cor bărbătesc, pe lângă medalia de aur am luat şi premiul cel mare. Am participat la secţiunea Muzică sacră, la Cor bărbătesc şi la Folclor. Adică muzică populară românească. Aici a fost ceva inedit, în sensul că m-am gândit la un proiect nou şi am realizat un colaj de piese româneşti alături de un taraf din Chişinău. Vă daţi seama ce a fost? Am avut un succes nemaipomenit.
Putem spune că românii sunt cei mai buni din lume la folclor, la muzică populară?
Având în vedere că de trei ani nu ne bate nimeni la această secţiune, pot spune că aşa se pare. Românii au un tezaur de muzică populară de neegalat printre celelalte popoare.
Să revenim la Riga, Letonia. Aici a avut loc cea de-a şaptea ediţie a World Choir Games, dar a doua la care am participat noi. Am confirmat din nou valoarea. Am obţinut premiul cel mare şi medalia de aur la cor bărbătesc de cameră. Aici putem spune că suntem cel mai bun cor bărbătesc de cameră din lume. Ne-a ajutat Dumnezeu să ajungem în frunte şi bucuria noastră a fost mare. Am participat într-o competiţie cu alte 30 de coruri, la această secţiune. I-am bătut pe ruşi, pe nemţi, pe asiatici, pe scandinavi… Aici lupta a fost numai între corurile bărbăteşti, deci a fost bine, am participat pe picior de egalitate.
La cea de-a doua secţiune unde am fost prezenţi, muzică sacră, am câştigat medalia de aur, dar nu am obţinut şi marele premiu. Lupta a fost inegală la această secţiune fiindcă am intrat în concurs alături de coruri mixte, unele mult mai numeroase decât noi. Oricine îşi dă seama că am fost defavorizaţi. Ca să realizaţi un pic, gândiţi-vă că aceia care au fost peste noi ca punctaj au avut un cor mixt foarte numeros din Filipine! Or, sonoritatea unui cor de peste 50 de oameni, unde cântă bărbaţi şi femei, nu are cum să fie egalată de un cor de 30 de bărbaţi, oricât s-ar strădui ultimii. Dar au existat şi coruri de 200 de persoane, venite din Germania, pe care însă le-am surclasat. Pe viitor vom şti să ne înscriem numai la secţiuni de cor bărbătesc ca să concurăm de pe poziţii egale.
V-aţi aşteptat să câştigaţi aurul?
În viaţă trebuie să fii optimist. Întotdeauna plecăm cu gândul de a urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului… Deci, da, am venit la Riga să arătăm că suntem cei mai buni.
Au fost coruri peste noi ca tehnică şi calitate, dar în mintea noastră exista, înaintea concursului, numai locul I. Ne obligau cumva şi participările noastre din ediţiile anterioare. Dar aşa am plecat întotdeauna, încrezători în Dumnezeu şi în şansa noastră.
Ce planuri de viitor are Corul „Armonia“?
În primul rând vreau să realizez cu băieţii care compun „Armonia“ o serie de înregistrări într-un studio profesionist. Nu avem, din păcate, înregistrări hi-fidelity şi e nevoie şi de ele. Un al doilea proiect constă în realizarea unor concerte cu piese inedite. Este vorba de un oratoriu al lui Sabin Drăgoi scris prin anii â30, cântat o singură dată, lucrare închinată Martirilor Brâncoveni pe care vrem să o prezentăm publicului în această toamnă. Avem în această privinţă toată susţinerea IPS Teodosie, de la care a venit această idee şi care a încurajat acest proiect.
Ne pregătim şi pentru europenele din 2015, care de data aceasta se vor ţine în Germania. Sper să ne întoarcem cu medalii şi trofee la fel de strălucitoare ca şi până acum.
