Vestea Naşterii Domnului adusă de colindători

Colindele sunt amintirile neamului nostru încă din cele mai vechi timpuri. Colindătorii sunt misionari creştini care au primit Evanghelia Naşterii Domnului şi o predau, din moşi-strămoşi, din an în an. Neamul nostru, înainte de a avea cărţi şi şcoli, a avut colindători. Despre colindul românesc ce coboară în negura timpului ne-a vorbit părintele Daniel Popa, culegător de folclor şi consilier cultural pentru învăţământ şi activităţi cu tineretul al Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

Părinte consilier, ce însemna pentru satul românesc obiceiul colindatului?

În satele româneşti obiceiul colindatului era un prilej de bucurie pentru întreaga comunitate. Pregătirea pentru colindat începea la Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie. Exista o interdicţie tradiţională destul de strictă de a nu cânta colinde înainte de această dată. Tinerii începeau să formeze cetele de colindători, fiind îndrumaţi de zarafi. Cetele se întâlneau în anexe ale gospodăriei unde pe perioada repetiţiilor nu era acceptat nimeni din afara grupului.

Cine mergea să vestească naşterea Pruncului Iisus?

Cetele de colindători sunt de mai multe feluri, în funcţie de vârsta şi statutul social al membrilor. Copiii mai mici mergeau la colindat în prima parte a zilei şi aveau colinde specifice. Dintre acestea amintim colindul „Bună dimineaţa la Moş Ajun”.

O altă categorie de colindători o formau flăcăii satului. Aceştia se alegeau în cete şi colindau după lăsarea serii în mod special la familiile care aveau fete de măritat. Fata din casă pregătea un colac mare cu gaură pe mijloc pentru a-l da celui din ceata colindătorilor pe care îl îndrăgea. Băiatul primea colacul din mâna fetei şi dacă îi plăcea fata, îl păstra cu mare preţuire. Dacă însă flăcăului nu-i plăcea fata care i-a dăruit colacul, îl înfigea în stâlpul porţii. Ceata de colindători se împărţea în două, cântând alternativ strofele colindului. Acest lucru stimula concurenţa dintre cele două grupuri, dar dădea şi prilejul unui repaus vocal necesar.

Pe lângă ceata sau cetele de feciori, mai exista obiceiul ca cei căsătoriţi să plece la colindat la alte familii, luându-i şi pe aceştia mai departe la colindat. Aşa se colinda până târziu în noapte, servind la casa fiecăruia turte, „scutecele Domnului”, nuci, prune uscate, vin şi alte bunătăţi tradiţionale de post. De observat faptul că fetele nu mergeau la colindat. Corurile mixte sunt apărute mai târziu.

Acest obicei este acum recunoscut la nivel mondial după un efort extraordinar făcut de cercetătorii din România şi Republica Moldova. Este o mare bucurie pentru noi să ştim că a fost inclus în lista patrimoniului mondial UNESCO obiceiul românesc „Colindatul de ceată bărbătească”.

Ce tipuri de colinde aţi întâlnit în timpul activităţii de culegător de folclor în zona Moldovei de Sud?

Din nevoia de a potrivi textul colindului cât mai bine cu starea socială şi vârsta gazdei, au apărut mai multe categorii: colinde de fată, colind de bătrâni, colinde pentru familii tinere, colind de preot, colind de plugar, de pădurar etc.

Colindele creştine sunt pline de bucuria naşterii Pruncului Iisus. De pildă, colindul „Vestea Naşterii”, după un început obişnuit („Bună seara lui Ajun/ Mâni îi ziua lui Crăciun/ Moş Crăciun îi om bătrân/ Moaşa mare-i Crăciunoaie”) continuă cu o frumuseţe şi o candoare deosebită: „Că-I născut un Om prea mare/ În curtea lui Moş Crăciun/ S-a născut un Domn preabun/ S-a născut un Domn frumos/ Cu numele de Hristos./ Mititel Îi mititel,/ Râde Dumnezeu la El”. Un studiu dogmatic sau istoric ar observa mai multe tipologii în textul acestui colind, dar noi observăm valoarea lui stilistică.

Înţelepciunea populară o regăsim şi într-un colind cules de la Ion Tularichi din comuna gălăţeană Ţepu de către Tudor Pamfile, creaţie ce explică necesitatea şi taina Naşterii Domnului prin cuvintele: „Că e Fiul cerului şi Domnul pământului/ Că-I născut din Duhul Sfânt/ Ca să fie pe pământ/ Să-l boteze pe Irod/ Să îndrepte pe norod”. Colindul continuă cu exprimarea grijii pe care o purtăm faţă de Pruncul Sfânt: „Mititel Îi mititel,/ Înfăşat în bumbăcel/ Învălit în flori de măr/ Cu scufie de dimie/ Iar în cap cu comănac/ Să-I ţie bine la cap”. În încheiere ni se arată că Pruncul este deosebit, stăpân al întregii lumi: „Iar în fundul scufioarei/ Este-o piatră năstrâpată,/ De cuprinde lumea toată,/ Ţaringradu jumătate,/ Bucureşti-a treia parte,/ La mijloc cu busuioc/ Să zicem şi noi noroc!”

Aţi amintit de o categorie de colinde mai puţin cunoscute, cele de preot. Ne puteţi reproduce un asemenea colind?

Colindele „de preot” sau „de popă” se cântau de către colindători atunci când mergeau la casa preotului sau când îl colindau pe preot la biserică. Un astfel de colind, cules de la Grigore Maria şi Rusu Mihai din comuna Schela, judeţul Galaţi, pregăteşte ascultătorul printr-un cadru mitic, personalizează urarea după care arată calităţile preotului slujitor al lui Dumnezeu pentru sufletele oamenilor: „La dalbele mânăstiri/ Lerui Doamne ler,/ Sunt nouă preoţi bătrâni/ Numai unul mai bătrân,/ Lerui Doamne ler/ Şi acela-i preot (numele)/ Ieşi afară sui pe scară/ Lerui Doamne ler/ Sui pe scară bate-n toacă/ Bate-n toacă de trei ori/ Lerui Doamne ler/ Şi de clopot nouă ori/ Să-l audă lumea toată/ Lerui Doamne ler/ Lumea toată jumătate/ Lerui Doamne ler/ Să ne ierte de păcate/ Trandafir de la strămoşi/ Să ne fie sănătoşi/ Trandafir bătut pe masă/ Rămâi gazdă sănătoasă”.

Ce ne puteţi spune despre cântecele de stea?

În ajunul Naşterii Domnului se obişnuia ca în satele din sudul Moldovei să se meargă „cu steaua”. Acest obicei este întâlnit în mai multe zone folclorice ale ţării. În nordul judeţului Galaţi, acest obicei a cunoscut o foarte mare amploare, el fiind practicat de la jumătatea secolului trecut mai mult de copii. Este posibil ca acest obicei să fi fost practicat de flăcăi, dar, din cauza perioadei comuniste, în care au fost interzise obiceiurile cu tematică religioasă, el să fi fost adoptat mai târziu doar de copii.

Înainte de această perioadă, etnologul Eugen Holban ne spune că cetele de băieţi din comuna gălăţeană Cavadineşti se adunau la biserică. După slujbă cântau în cor „Trei crai de la Răsărit” sau alte cântece de stea şi primeau binecuvântarea preotului. După aceea plecau cu steaua prin sat.

Perioada în care se colindă cu steaua este de cele mai multe ori Ajunul Crăciunului, dar în unele localităţi se colindă şi în zilele de Crăciun şi chiar până la Bobotează. Obiectul în sine era confecţionat de copii sau de părinţii acestora. Pe două beţe ce se prindeau în formă de cruce se adăugau fire de aţă de care se prindeau fâşii colorate de hârtie, cârpă etc. În mijloc se realiza o cutie de rezonanţă dintr-o sită de făină, iar în mijlocul acesteia se agăţa un clopoţel. Pe partea din faţă se obişnuieşte, mai recent, să se lipească o icoană. O deosebită semnificaţie religioasă şi mitologică se poate da şi structurii de cruce pe care o are la bază steaua.

Cu acest obiect, copiii intrau în casa gospodarului şi cu faţa spre răsărit spuneau cântecul de stea. În unele localităţi nu se obişnuieşte să se intre în casă, ci cântecul se spune afară. Melodia cântecului interpretată de colindători este acompaniată de sunetul clopoţelului care se aude din interiorul stelei atunci când este ridicată şi lovită uşor de pământ cu partea de jos. Această mişcare a colindătorului, alternată cu împingerea în faţă şi în spate a stelei produce, pe lângă sunetul clopoţelului, şi sentimentul că steaua este un obiect în mişcare. Ca şi la înălţarea colivei la parastas, stelei i se dau atribute supranaturale.

Cântecul de stea este binecunoscut astăzi ca un colind: „Steaua sus răsare”. După unele informaţii, şi colindul „Trei crai de la Răsărit” a fost folosit drept cântec de stea. Se obişnuia ca după ce se spunea cântecul de stea în faţa icoanei, colindătorul să facă şi urarea de bine pentru primirea sărbătorilor cu sufletul curat.

Cum se făcea primenirea ţăranului român pentru întâmpinarea praznicului Naşterii Domnului?

Obiceiul colindatului avea funcţia principală de a aduce în casele şi sufletele românilor bucuria Naşterii Domnului, dar textele ne arată că se atrăgea atenţia şi asupra pregătirii sufleteşti pe care trebuie să o parcurgă fiecare. Românii de odinioară aveau credinţa că Naşterea Pruncului nu putea fi primită decât cu o desăvârşită curăţenie sufletească şi trupească. Vestea Naşterii Domnului aduce schimbarea firilor şi a obiceiurilor rele. îndreptându-ne către darurile lui Dumnezeu. Ţăranul român a dat o mare atenţie pregătirii pentru sărbătoare. Această pregătire este şi trupească, dar mai ales sufletească. Dacă vrem o imagine a sufletului ţăranului român în prag de sărbătoare, nu trebuie decât să ne gândim la prosoapele tradiţionale pe care femeile le ghileau până obţineau un alb imaculat.