Puţini cunoşteau numele Roman Braga în România anilor '90. Un stâlp al Ortodoxiei în ţară, atât cât i s-a permis, dar mai ales dincolo de Ocean, în Statele Unite ale Americii. Cuvântul cumpănit al acestui părinte, pentru care temniţele comuniste au însemnat revelaţia vieţii sale, ne descoperă un om puternic prin răbdarea lui, un om luminos care a aflat taina vieţuirii în Hristos. Părintele Roman Braga s-a mutat de curând la ceruri. Dar şi de acolo ne veghează rugăciunea lui. Mai jos, fragmente dintr-un interviu acordat lui Dinu Cruga.
M-am născut în Basarabia din aşa-numiţii ţărani liberi care n-au fost niciodată robi ai proprietarilor de pământ. Aproape de casa familiei mele era o mănăstire cu opt monahi şi nu cred deloc că acest lucru a fost o simplă coincidenţă. Prima persoană duhovnicească din viaţa mea a fost mama. Ea ştia Psaltirea pe de rost. În tinereţea ei a vrut să fie monahie, dar potrivit obiceiului vremii a ascultat de părinţi şi s-a căsătorit cu un bărbat care din fericire i-a înţeles înclinaţiile duhovniceşti. Aşa că locuinţa noastră era asemenea unei bisericuţe. Pereţii erau plini de icoane, iar rafturile pline de cărţi de cult. Pot spune că am trăit în familie ca într-o mănăstire. În afară de poveştile pe care le citeam în copilărie pentru a ne dezvolta imaginaţia, eram obligaţi să citim Psaltirea, Ceaslovul, Triodul, Penticostarul şi Vieţile sfinţilor. Tatăl meu nu a cumpărat cele 12 volume ale Mineiului pentru că socotea că ar costa prea mult. Când aveam 5 ani am putut citi Acatistul Sfintei Maria Magdalena în alfabetul chirilic. Aceasta a fost prima mea lectură. Eram copii normali, foarte activi, făcând năzbâtii ca nimeni alţii. Dar mama ne punea să citim una sau două catisme. Nu ne bătea sau alte pedepse. În timp, ne-am obişnuit să le citim cu plăcere.
Toată familia mergea la biserică
Nu existau scuze. În satul meu exista o tradiţie, poate de influenţă monastică, de a nu se găti duminica. Toată mâncarea era pregătită de sâmbătă. Ţăranii noştri munceau din greu. Nu aveam mult pământ. Trăiam aproape de pădure, creşteam vite şi vânam. Aşa că nu eram legaţi de un program. Duminica după-amiază toată familia era liberă. Eram opt copii. Perioadele de post şi tipicul Bisericii în timpul anului erau dictate de călugări. Nu ne puteam imagina ca cineva să nu respecte regulile Bisericii.
Ne rugam cu toţii, o dată pe zi, înainte de a merge la culcare, întotdeauna îngenunchind. Când tata era acasă, ne cerea fiecăruia să spunem câteva cuvinte Domnului. Aşa că noaptea ne rugam împreună, dar mama se ruga de multe ori în timpul zilei. Îşi întrerupea munca la războiul de ţesut şi câteodată citea un acatist sau paraclis al Maicii Domnului, dar nu i s-a părut potrivit să ne includă activ în aceasta de vreme ce eram tineri şi aveam nevoie de timp să ne jucăm. Eram învăţaţi să citim Psaltirea cu voce tare şi ea ne corecta dacă greşeam pentru că ştia psalmii pe deasupra. Când eram mic obişnuiam să dorm cu mama şi îmi amintesc că adormea recitând psalmi. Acum înţeleg de ce. Psaltirea este cartea monahilor şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai bine şi-ar opri soarele cursul decât ca Psaltirea să lipsească din viaţa unui călugăr. După rugăciunile de seară eram obligaţi să ne cerem iertare de la ceilalţi. Părinţii noştri ne învăţau asta şi acum realizez că monahii făceau acelaşi lucru.
„I-am spus să vândă totul şi să plece la mănăstire“
Tatăl meu a murit când eu aveam 6 ani, iar mama şi-a trăit restul vieţii fără a se recăsători. Şi-a crescut toţi copiii având grijă şi de vite, şi de puţinul nostru pământ. Cei mai mulţi dintre fraţii şi surorile mele s-au căsătorit. Eu eram cel mai mic între ei. Când eram la seminar, mama mi-a cerut voie să meargă la mănăstire pentru a-şi împlini visul din copilărie. La vremea aceea eu nu aveam nici un gând de a deveni monah, dar îmi amintesc că am plâns cu bucurie când mi-a spus dorinţa ei. Era un obicei românesc ca bunurile să rămână celui mai mic copil, indiferent dacă acesta era băiat sau fată. I-am spus să vândă totul şi să plece la mănăstire. A fost monahie timp de 11 ani, ultimii doi fiind schimonahie.
Aveam un frate mai mare călugăr într-o mănăstire apropiată de Bucureşti care a vrut să mă înscrie la un seminar monahal. Aşa că în 1935, de la vârsta de 12 ani am studiat timp de opt ani de zile la seminarul Mănăstirii Cernica. În 1940, când sovieticii au ocupat Basarabia, mama era încă acasă. A fost hărţuită de comunişti pentru că copiii ei erau în România şi nu în Basarabia. De multe ori au ameninţat că o s-o înece în lacul mănăstirii. Ocupaţia a durat doar un an, după care Basarabia a fost returnată României. Atunci, mi-a spus mama mea că vrea să meargă la o mănăstire în România, iar eu am fost foarte fericit având în vedere ceea ce i se întâmplase.
Anonimitatea duhovniciei monahilor
Nu aveam nici o idee despre ceea ce însemna viaţa duhovnicească pe atunci. Singurul lucru pe care-l pot spune este că îi iubeam pe acei călugări simpli foarte mult. Nu erau teologi. Nu i-am auzit niciodată vorbind despre Rugăciunea lui Iisus, citându-i pe Părinţii Bisericii sau purtând discuţii pe teme teologice. Tot ce ştiau ei era ascultarea, munca grea şi participarea regulată la slujbele Bisericii ziua şi noaptea. Îl adoram pe părintele Nicolae pentru că ne-a citit rugăciuni când una din vitele noastre era bolnavă şi s-a făcut bine.
Toată lumea îl considera un făcător de minuni. Alt părinte, Teodosie, era duhovnicul satului.
Ce m-a impresionat foarte mult a fost anonimitatea duhovniciei lor. Nu le-a intrat în cap niciodată că ar fi fost cineva. Părinţii pe care i-am cunoscut nu erau celebri, dar cred că erau sfinţi. Uneori e mai uşor să faci mult zgomot privind lucrurile duhovniceşti decât să le practici personal.
Cu cât sunt mai smeriţi, monahii sunt mai radioşi. I-am văzut şi aşa i-am înţeles. Am fost impresionat de monahul desculţ, administrator al Mănăstirii Cernica. Îi vezi duhovniceşti numai dacă cauţi la ei lucruri duhovniceşti. Totuşi, dacă-i abordezi din simplă curiozitate sau dacă te duci la ei cu probleme intelectuale şi teorii psihologice, îi consulţi în zadar. Pentru că ei o să-ţi spună: „Să ne rugăm, nu să discutăm“.
Pentru ei rugăciunea rezolvă totul. Cum spunea şi părintele Cleopa: „Du-te la preotul din parohia ta, spovedeşte-te, împărtăşeşte-te, nu face desfrânare, fii sincer şi mergi la biserică în fiecare duminică. Aşa te vei mântui“. Nu e nici o filosofie aici.
Este puterea Bisericii şi a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în Biserică prin aceşti bărbaţi care trăiesc şi rămân totdeauna în biserică. Nu vorbim aici numai de călugări, ci şi de preoţii de mir. Duhovnicia nu este legată numai de mănăstiri, de asceza dură a monahilor, ci există şi în preoţia de mir. Orice preot de ţară, indiferent de păcatele sale sau de interesele materiale exercită o funcţie duhovnicească. Crizele sunt înlăuntrul nostru cred şi de multe ori survin din cauza unor influenţe culturale bolnăvicioase…
„Trebuie să te osteneşti în biserică“
Nu ştiu cum lucrează Dumnezeu, dar privind înapoi observ că au fost anumite lucruri deosebit de importante în formarea viitorului meu. Poate pentru alţii ele nu par atât de importante. De exemplu, participam la lungi slujbe monahale şi oboseam adesea. Obişnuiam să trag de rochia mamei pentru a-i cere să mergem acasă. Nu puteam continua. Eram prea obosit. Dar mama mea sorbea fiecare cuvânt al slujbei. Aşa sunt ţăranii. Ei sunt obişnuiţi să asculte. De aceea mi-a spus: „Trebuie să te osteneşti în biserică, măcar atât poţi să faci şi tu pentru Iisus Hristos. El a murit pe Cruce pentru noi“. Altă dată, când mama mea se împărtăşea, eu am luat-o pe lângă preot şi am intrat în Altar. Ea era aşa de speriată, încât abia mai putea răsufla. Nu ştia ce urma să se întâmple. Altarul era un loc atât de sfânt pentru noi; în el nu existau băieţi de altar ca astăzi, ci numai preoţi cu bărbi lungi. Părintele Teodosie i-a spus: „Nu te teme, Maria, va deveni preot“.
Rugăciunea pentru aceşti monahi era atât de naturală ca şi cum ai bea apă. Când se rugau vorbeau într-adevăr cu Dumnezeu şi nu doar citeau rugăciuni. Aceasta era impresia mea. Toate aceste lucruri luate împreună se poate să fi contribuit la alegerea monahismului şi desigur, mai târziu, am găsit oameni duhovniceşti care mi-au spus că ar fi mai bine să nu mă căsătoresc.
Întâiul popas, Piteşti
Prima dată am fost arestat în 1948. Detenţia a durat cinci ani. Eram student pe atunci. Piteşti era o închisoare pentru studenţi şi oameni tineri. Erau şi alte închisori pentru liceeni. Unii dintre ei aveau numai 14 ani. Erau trataţi decent, dându-li-se lucrări şi cărţi comuniste şi manuale pentru a fi reeducaţi să muncească pentru sistemul socialist. Apoi existau închisori pentru politicieni şi lideri guvernamentali. Ei erau aproape cu toţii exterminaţi. După Revoluţie, aceste închisori au devenit toate muzee. Erau şi închisori speciale pentru femei şi tinere. Gardieni erau foste prostituate pentru că regimul comunist închisese toate bordelurile. Nu există cuvinte în vocabular pentru a exprima cum erau tratate de aceşti oameni josnici. Cu tinerii şi studenţii foloseau metode speciale, utilizate de asemenea şi în Rusia pentru a le schimba personalităţile. Fiindcă ei reprezentau atât o putere fizică, cât şi intelectuală. Cu toate acestea, în toate taberele de muncă forţată, toate categoriile de bărbaţi erau amestecate. Erau multe lagăre folosite pentru construirea Canalului, peste 20, unele pentru bărbaţi, altele pentru femei, fiindcă şi ele lucrau la fel de greu, săpând pământul şi cărându-l cu roabele pe drumurile pline de gropi…
A doua detenţie a început în 1958. Am fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii personale. Dar am fost eliberat în 1964.
Paroh la Negreşti
Patriarhul Justinian şi-a dorit foarte mult să mă hirotonească, dar mi-a mărturisit sincer: „Îmi este teamă să te hirotonesc pentru că ai petrecut 11 ani în închisoare şi eu o să fiu acuzat că adăpostesc un fost infractor. Am multe parohii fără preoţi, dar tu, în calitate de fost deţinut, te afli într-o situaţie foarte delicată“. Foştii deţinuţi politici erau numiţi bandiţi de guvernul comunist. Toţi se temeau de noi. Am mers din episcop în episcop şi nu m-a primit nimeni, cu excepţia unuia, Valerian Trifa. Episcopul Valerian nu m-a hirotonit preot până n-am avut o audienţă la directorul Departamentului pentru culte nu pentru că am vrut să fiu preot, ci pentru a-i uşura lui conştiinţa.
Nu mi-a fost permis să merg la mănăstire pentru că în 1959 guvernul a dat un decret prin care toţi călugării mai tineri de 55 de ani trebuiau să plece din mănăstire şi nimeni mai tânăr de atât nu putea intra. Nu aveam decât 35 de ani când am fost eliberat din închisoare. Nu ştiam ce vrea să facă guvernul cu noi toţi, dar omul acesta de la Departamentul pentru culte a fost de acord să fiu hirotonit preot şi m-au trimis la o parohie în munţii din partea de nord a ţării. Negreşti era un oraş minier de 10.000 de familii ortodoxe şi care nu aveau decât un singur preot. Am stat trei ani acolo, slujind Sfânta Liturghie zilnic, pentru că toţi pensionarii şi toate femeile în vârstă veneau la biserică în zilele lucrătoare.
Minerii aveau o credinţă puternică în Dumnezeu. Aveam trei înmormântări pe zi, noaptea eram complet extenuat. În plus, urmăream educarea copiilor, fiindcă cu asta mă ocupam şi înainte. Am predat literatură română în liceu pentru un an, dar când guvernul comunist a introdus interpretări marxiste în şcoli, am refuzat să predau în acest mod. Făceam Vecernia în fiecare sâmbătă seara, iar după slujbă, sute de copii veneau pentru instrucţia religioasă. Era foarte amuzant. Pentru că bătrânii nu voiau să părăsească biserica, spunând că şi ei au nevoie să înveţe credinţa. Asta i-a mâniat pe comuniştii oraşului care m-au chemat să discut situaţia cu ei. Trimiteau întotdeauna pe cineva să mă ameninţe. Episcopul Valerian, din scaunul episcopal, m-a chemat foarte alarmat deoarece i se ceruse să mă îndepărteze din Negreşti…
Paiul care a rupt spatele cămilei
Era riscant. Dar pe de o parte era bine. Nu aveam o familie pentru care să sufăr dacă aş fi fost arestat. Şi, într-un fel, eram obişnuit să fiu la închisoare. Cred că am făcut un lucru minunat în Negreşti. Oamenii erau foarte receptivi. Am strâns o sută de tineri şi adolescenţi de la liceul din localitate cu aprobarea părinţilor lor, pentru că obişnuiau să acuze preoţii de coruperea tinerilor. Ei bine, acesta a fost paiul care a rupt spatele cămilei…
Aveam o soră la Mănăstirea Văratic şi stareţa i-a permis să vină şi să aibă grijă de mine în Negreşti cât timp ar fi fost necesar. Într-o noapte, doi ofiţeri de la Securitate au venit acasă la noi. Dormeam. Era ora două dimineaţa. I-am invitat înăuntru încercând să-l sunăm pe protopop, dar firul telefonului fusese tăiat. Ei au spus: „Nu încercaţi să sunaţi. Nimeni nu ştie că suntem aici. Avem o dubiţă în curtea bisericii. Nu aveţi voie să vă mişcaţi. Noi o să strângem totul“. Având mai mulţi oameni cu ei, au împachetat totul cu grijă şi le-au încărcat în dubiţă. Ne-au zis să mergem cu ei. La amiază eram deja departe de Negreşti şi nimeni nu ştia că plecasem. Miliţia urmărea dubiţa dintr-un jeep. Apoi au venit la noi şi mi-au dat ordinul semnat de Valerian Trifa, în care se arăta că eram mutat într-o localitate aproape de Oradea.
Numele satului era Sârbi. Jumătate din el erau penticostali. Biserica nu era terminată pentru că Departamentul de stat pentru culte nu permitea ca o biserică să fie reparată sau terminată dacă nu era aproape de un drum asfaltat. Dacă biserica era într-o vale, nu aprobau reparaţii, dacă nu era cămin cultural sau bibliotecă în sat, de asemenea nu permiteau construcţia unei biserici. Aceasta era situaţia şi în satul meu. Am terminat de construit biserica din Sârbi şi pe o alta mai mică a cărei construcţie începuse în satul din apropiere.
Eram preot la ambele parohii. E uimitor, dar când am început să lucrez cu enoriaşii, fără aprobare, nu mi-a spus nimeni nimic. Securitatea dădea târcoale primprejur, dar nu s-au luat de mine. Am simţit că se plănuia ceva…
„Du-te şi nu te mai întoarce!“
După doi ani am fost chemat să vorbesc cu Patriarhul Justinian în Bucureşti, iar el mi-a spus că guvernul o să-mi dea un paşaport pentru Brazilia, unde erau două misiuni româneşti fără preot. Patriarhul mi-a recomandat să plec în Brazilia fiindcă nici un alt preot nu voia să se ducă acolo. Devenisem o problemă prea mare pentru toţi. Nu ştiam nimic despre Brazilia şi Patriarhul nu avea nici o informaţie. „Nu contează sub ce jurisdicţie vei fi acolo, dar du-te şi nu te mai întoarce în România. Slujeşte-le românilor ortodocşi din afara ţării oriunde se află“. Patriarhul fusese foarte direct cu mine. Nu aveam nici un fel de monedă internaţională, iar guvernul nu-mi permitea să schimb bani. Părintele Paul Tarasie, care este astăzi profesor la Seminarul „Sfântul Vladimir“ din SUA, mi-a dat 15 mărci şi am mai cumpărat de la un student sirian 25 de dolari americani. Era foarte riscant. Aşa am plecat spre Brazilia, cu escală în Italia, la Roma.
Dar am ratat avionul de la Roma pentru Rio de Janeiro. Eram atât de fericit că mă aflam într-o ţară liberă, încât m-am plimbat prin aeroportul de la Roma timp de o oră şi am pierdut cursa pentru Brazilia. Compania cu care zburam a înţeles situaţia şi mi-a plătit o noapte la hotel până când am putut să iau alt avion. Înainte de a părăsi Bucureştiul, Patriarhul nu m-a sfătuit nimic, dar Departamentul pentru culte m-a îndemnat să mă duc mai întâi la Ambasada României din Rio de Janeiro, unde urma să se rezolve totul. Nu am mers niciodată acolo şi nu ştiu nici până în ziua de astăzi unde se află. M-am întâlnit cu un grec născut în România, care m-a primit cu braţele deschise şi mi-a făcut cunoştinţă cu liderii a două misiuni româneşti. Toţi cei din misiune erau refugiaţi care urau regimul comunist. Nu exista parohie, biserică, casă, salariu nu mai vorbesc. Din când în când, un preot romano-catolic oficia Liturghia bizantină pentru credincioşii ortodocşi într-o capelă dintr-o şcoală catolică…
Dar nu am stat aici, ci după doar câţiva ani am fost chemat în SUA, unde am şi rămas. (Traducere şi adaptare de Paul Negoiţă şi Augustin Păunoiu din vol. Exploring the inner universe, Archimandrite Roman Braga, HDM Press, Inc., 1996)
Poate o biserică să existe fără o comunitate?
Aici e tragedia. Pentru cei care se aşteaptă să afle biserica ca o comunitate atunci când vin din ţară într-o parohie ortodoxă din America, apare dezamăgirea. Ce se vede în primul rând? Asociaţii de femei şi tineret, cluburi pentru bărbaţi şi aşa-numitele auxiliare. Cu alte cuvinte, o structură artificială a Bisericii. Dacă Biserica nu organizează concursuri sportive sau banchete ori chiar jocuri de bingo, nu poate supravieţui. Mă refer la faptul că Biserica nu este organică, sacramentală. Dacă femeile, copiii sau tineretul nu au evenimente pentru care să se întâlnească, pentru a-i păstra împreună, comunitatea încetează să existe. Nu e la fel de simplu ca în comunitatea din România, unde femeile veneau devreme la biserică în duminici…
Îmi pare rău să spun că până şi vechii imigranţi şi-au construit bisericile asemenea unor cluburi. Biserica ca o asociaţie, ca o listă de nume care trebuie să plătească pentru statutul de membru. Asta nu mai e Biserică. Unde este spiritul euharistic şi liturgic care-i uneşte pe oameni? Toate aceste grupări, adunări au legitimaţii, preşedinţi, secretari… Este adevărat că situaţia Bisericilor din America este diferită de cea existentă în România. America are aproape 1.000 de denominaţiuni. Guvernul nu este interesat de religie, dar noi ne bucurăm de libertatea de a ne organiza cum considerăm de cuviinţă.
