Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Viaţa pictorilor de biserici este un nesfârşit şantier“

„Viaţa pictorilor de biserici este un nesfârşit şantier“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Mariana Borloveanu - 28 Aug, 2013

Aleşii lui Dumnezeu care slujesc în biserici prin penelul cu care lasă vederii noastre sfinţii zugrăviţi pe pereţi sunt oameni pentru care frumosul are conotaţii aparte. În atelierul de icoane al doamnei Maria Popescu, pictor şi restaurator de frescă bisericească, am desluşit trăiri despre care în general pictorii nu prea vorbesc, dar pe care le poartă cu ei de-a lungul anilor. Am depănat aici poveşti de viaţă trăite pe şantierele de pictură sau de restaurare, acolo unde se conturează întotdeauna o nouă familie, care culminează cu munca în echipă, acolo unde orice artist se redescoperă în viaţa pe care o trăieşte în biserici. Tot aici, în atelierul din imediata apropiere a Gării de Nord, am înţeles ce înseamnă urcuşul alături de un artist consacrat - Grigore Popescu - şi ce valenţe implică o astfel de familie.

Întreaga dumneavoastră viaţă se pliază pe un păienjeniş de drumuri, de oameni şi locuri distincte, mă-ntreb ce înseamnă pentru dumneavoastră „acasă“?

Eu mă simt acasă oriunde mă duc. Am trăit mai mult în biserică, mereu în alte locuri, mereu printre oameni şi oameni, care mai de care mai diferiţi. Peste tot am avut sentimentul că sunt acasă. Acasă m-am simţit şi departe de ţară, acolo unde adeseori am fost solicitaţi să pictăm. Noi, ca familie, am călătorit foarte mult, dorindu-ne să cunoaştem oameni şi locuri de pretutindeni, culturi ale altor popoare, alte valori, alte orizonturi. Eram fascinaţi de modul de prezentare a galeriilor de artă din străinătate, a albumelor, la care noi nu prea aveam acces înainte de 1989. Cu eforturi extraordinare ajungeam în marile muzee ale lumii, totul era o luptă continuuă. Mă doare când văd că tinerii de azi le au pe toate, pot călători liberi oriunde doresc, dar nu fructifică la adevărata valoare tot acest orizont, care pur şi simplu li se dăruieşte pe tavă. Acasă suntem pretutindeni unde simţim că Însuşi Dumnezeu ne deschide uşa, important este să ştim cum să păşim peste fiecare prag pe care viaţa ni-l aşază în cale şi cum să percepem fiecare dar pe care îl primim de la Dumnezeu.

E delicat să abordăm astfel de lucruri sensibile... şi totuşi, tare mult mi-aş dori să aflu care a fost momentul în care aţi simţit că Dumnezeu vă iubeşte?

Atunci când mi l-a dăruit pe Grigoraş! De-acolo, totul a fost numai cu voia lui Dumnezeu. Toată viaţa mea aproape că am obosit să explic celor din jur cum este posibil ca o astfel de poveste de dragoste să dăinuie peste timp, mai ales că nimeni nu înţelege cum este să-ţi trăieşti iubirea la sute şi chiar mii de kilometri depărtare...

Şi dacă v-aş spune că eu vă înţeleg întru totul?...

O, da! Dar asta pentru că sunteţi tot soţie de pictor bisericesc şi vorbim „aceeaşi limbă“! Şi-apoi mai e ceva, eu cred că toate soţiile unor astfel de oameni ar trebui să se simtă privilegiate pentru că Dumnezeu le-a ales să poarte o astfel de cruce! Şi-am să revin, întru buna înţelegere a celor care întreabă: cum să-ţi fie greu, când harul divin te-nsoţeşte în fiece clipă? O mie de drumuri dacă ar fi să mă readucă la anii tinereţii, eu tot cu Grigoraş mă văd. El nu a fost parte din destin, a fost un dar de la Dumnezeu! Aşa am fost eu educată, nu mi-am dorit niciodată nimic, întotdeauna m-am mulţumit cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu şi dacă după o viaţă de muncă vă primesc astăzi în această casă, o fac într-o manieră absolut normală, eu sunt un om flexibil, cu bune şi cu rele, ca oricare altul, dar nu vorbesc niciodată astfel de lucruri cu oameni care aş simţi că sunt departe de seva unei discuţii atât de sensibile.

Cum percepeţi această  „lume nebună“ în comparaţie cu viaţa pe cât de dură, pe atât de frumoasă pe care o trăiţi pe şantier?

Eu iubesc oamenii, dar vine o vreme când trebuie pur şi simplu să trag linie, pentru că trăim în lumi diferite. Poate este bine la soare, poate este bine la plajă, poate este bine la grătar, dar frumuseţea vieţii pe care o ducem noi este de negustat de un om obişnuit cu toate astea. Să nu credeţi că pentru mine a fost uşor de la început, nicidecum, pentru că m-am rupt complet de lume, dar lumea pe care aveam s-o găsesc după ce m-am dăruit cu totul artei se pare că era lumea pentru care Dumnezeu m-a adus pe pământ. Noi n-am avut buletin de Bucureşti până la Revoluţie, pentru că nu am reuşit cu nici un chip. Abia după ce au murit bieţii copiii aceia am reuşit şi noi să intrăm în Bucureşti, destul de târziu, acum când viaţa a început să fie urâtă, murdară, dură şi foarte săracă. De fapt noi am stat dintotdeauna în Bucureşti, dar n-am stat niciodată mai mult de o lună pe an, pentru că viaţa pictorilor de biserici este un nesfârşit şantier. Începuturile noastre au fost foarte grele, pentru că nu aveam de lucru, iar astăzi nu putem face faţă lucrărilor. N-am avut în viaţă niciodată pile şi ăsta este meritul soţului meu, pentru că eu m-am format după el. Să nu mă-nţelegeţi greşit, dacă este pus într-o situaţie în care i se cere ajutorul, el ajută cu desăvârşire, dar pentru asta trebuie să aibă ce ajuta. Este genul de om care niciodată nu face compromisuri, şi ăsta este rezultatul educaţiei foarte severe pe care a primit-o de la părinţii săi.

Cum erau lucrările de pictură făcute numai de dumneavoastră şi cum reacţiona maestrul atunci când vi le evalua din punct de vedere artistic?

Prima oară s-a întâmplat asta când Grigore a trebuit să plece în străinătate, el era la treaba lui, eu la treaba mea... ei, dar nu ştiţi cum erau revederile noastre! Dacă mi-a fost frică vreodată în viaţa mea de cineva, acela a fost Grigore! Numai când ştiam că urmează să ajungă la mine pe şantier simţeam un fior rece pe şira spinării. De când intra în biserică, era foarte critic la adresa muncii mele şi analiza totul la milimetru, nimic nu-i scăpa. Şi să nu vă imaginaţi că-mi făcea observaţie şi atât, nu, trebuia să dau totul jos şi să refac. Vedeţi dumneavoastră, numele lui Grigore Popescu m-a cinstit, dar m-a obligat înzecit. N-am dorit niciodată să rămân la stadiul de „soţia lui Grigore Popescu“, şi asta din dragoste şi din preţuire pentru el. Mai târziu aveam să înţeleg că nici lui însuşi nu şi-a iertat niciodată nimic, înainte de a fi critic cu alţii, a fost întotdeauna exigent cu el însuşi.

Din câte ştiu, pentru fiecare pictor bisericesc există momente ale marilor întrebări, momente de cumpănă şi chiar de... frică de înălţime. Cum aţi depăşit aceste stări şi cum vă identificaţi cu toate acestea?

Până să-nţeleg ce-nseamnă să trăieşti în lumea picturii bisericeşti, eram tăcută şi tristă tot timpul. Nu pricepeam de ce Grigore nu-mi răspundea niciodată când îl strigam şi sufeream cumplit. Abia seara, când ajungeam acasă şi mă întreba ce e cu mine, îmi explica faptul că el nu m-a auzit niciodată. Atât era de concentrat! Nu vă mai spun prin ce am trecut când aveam să primesc botezul schelei: eram la o biserică la Valea Stânii, în Argeş, şi soţul meu m-a trimis să iau ceva de pe schela tocmai făcută. După ce am urcat eu vioaie şi am ajuns la ultimul pod, foarte mândră de mine, am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Bineînţeles asta se întâmpla pe fondul hohotelor de râs ale pictorului Grigore Popescu, care mişca de zor schela şi care mi-a spus zâmbind: „Gata. Acesta a fost botezul schelei. De azi înainte nu-ţi va mai fi frică pe schelă niciodată!“

Să înţeleg că aţi păstrat această atitudine de lucru şi pe propriile dumneavoastră şantiere sau aţi cedat uneori în mod voit în faţa sensibilităţii umane?

Pe şantierul meu, atmosfera este puţin diferită. Eu sunt mai sfătoasă, mai mămoasă şi, neavând copii, probabil mă ataşez mai mult de oamenii cu care lucrez, cu precizarea că niciodată nu fac rabat de la seriozitatea cu care aceştia trebuie să trateze această profesie. Am lucrat frescă şi pictură din nou până la un moment când am avut o problemă majoră de sănătate, după care am abordat şi alte tehnici şi multă restaurare. În tot acest timp nu pot să spun că am avut vreodată un program anume, şi asta pentru că peretele ud nu te aşteaptă, trebuie să lucrezi până când termini toată bucata de frescă.

Aţi putea să ne povestiţi şi câteva întâmplări inedite de pe şantier?

Fără-ndoială, deşi sunt atât de multe... La un moment dat am ajuns la Tăuşanca, lângă Olteniţa, unde am făcut pictură din nou şi restaurare. Când am ajuns prima oară, şoc, în pridvor erau sute de papuci din aceia de gumă. Biserica era plină ochi, iar papucii erau ai enoriaşilor, care, din dorinţa de a păstra curăţenie în biserică, se descălţau la uşă. Cimitirul era de asemenea impecabil, eu personal n-am mai văzut un altul atât de curat şi de îngrijit nicăieri, iar comunicarea între oameni şi preot era desăvârşită. Ei bine, acolo am pictat într-o vară extrem de fierbinte. În fiecare dimineaţă ne trezeam la ora trei, pe răcoare. Lucram până la ora şapte, apoi luam micul dejun şi lucram din nou până la masa de prânz, după care ne culcam. Casa în care stăteam fiind făcută din lut, acolo era răcoare şi asta ne ţinea până pe la şase, apoi mâncam şi lucram până seara târziu, după care din nou ne odihneam până dimineaţa la ora trei, când o luam de la capăt. Şi tot aici a mai fost ceva! Ştiţi că în general pe şantier aduc mâncare cei din parohia respectivă, pe rând. Ei bine, într-o zi, ne-am trezit cu o găleată de 10 litri, plină cu ciorbă, în care era un ied întreg. Întrebându-l pe săteanul care ne-a adus mâncarea de ce era atât de mult, acesta mi-a spus că nu şi-a imaginat niciodată că există oameni care să muncească mai mult decât ei, care erau deosebiţi, cum v-am spus, şi aşa a considerat el că este normal să-şi manifeste respectul pentru munca noastră. Au fost multe astfel de situaţii în care oamenii îşi manifestau mulţumirea faţă de veşmântul cel nou al bisericii, iar privirile acelor oameni eu personal n-am să le uit niciodată.