Suntem departe de a trăi ca popor o maturitate în ceea ce numim conștiința și cultura propriei sănătăți. A ne cunoaște corpul și cum acționează el pentru a dobândi sănătatea e cât se poate de firesc, dar negarea unei asumări, a responsabilității față de starea de boală și dorința de a crede că ne vindecăm automat, de la sine, sunt false. Medicul Atena Ioana Antonescu, medicină de familie și cu competențe în homeopatie, ne-a vorbit despre relația medic-pacient și raportarea la boală a celor aflați în suferință.
În ultimii ani, s-a făcut prea puțin în ceea ce noi numim educație pentru sănătate. Adresabilitatea bolnavului în România este una tardivă. Controlul preventiv, profilaxia, este foarte scăzut în conștiința românului.
Sunt multe aspecte care trebuie discutate aici. Latura invocată de dumneavoastră, cea care ține de prevenție, nu face parte cu adevărat, din păcate, din cultura noastră. Sesizez acest lucru și îmi doresc ca activitatea medicală, cel puțin a mea (medicina de familie), să fie predominant preventivă. Sunt puțini pacienții cu care colaborarea merge în această direcție. În general, lumea se analizează superficial. Dacă ne este bine, dacă ne simțim bine acum, chiar dacă ni s-a spus că ar mai fi de făcut câțiva pași ca binele să se stabilizeze, nu facem acel efort pentru a ajunge la starea de sănătate optimă. După ce iese pe ușa cabinetului, omul este supus acelorași influențe, veșnic neschimbate. Anunțul, care însoțește toate reclamele la tv și radio, „Evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi!”, e un simulacru de educație, un slogan fără impact. Eu am început să primesc, în ultimii ani, mai ales pacienți de vârste fragede, copii, și trăiesc o tristețe profundă când văd cu câtă ușurință se intervine cu medicamente, în loc să avem puțină răbdare și o îngrijire directă, care ar da rezultate mult mai bune pe termen lung.
Vă referiți la medicamentele pe care părinții le administrează copiilor lor din proprie inițiativă?
Nu doar la acestea mă refer, deși ele dețin primul loc. Există un abuz de antipiretice. Se folosesc pripit. Nurofenul e la putere. Vă dau un exemplu. Mă sună mămica unui copil și-mi spune, „Copilul meu are febră”, iar eu întreb „Cât de mare?” Ea răspunde neliniștită: „38 de grade”. Oamenii trebuie să știe că febra necesită intervenție medicamentoasă imediată numai dacă depășește 38,5 grade. Explic că atunci când folosim haotic, iresponsabil, medicamentele, noi de fapt compromitem sănătatea, nu o ajutăm. Toți dorim să avem imunitate, dar nu înțelegem ce presupune această imunitate. Eu, ca medic, caut să le ofer pacienților mei niște comparații plastice pentru a înțelege foarte bine cum stă situația. Gardienii organismului nostru sunt asemenea unei armate. Dacă ea stă numai în cazarmă, iar soldații doar beau bere și joacă table, vei avea o armată incapabilă de a obține o cât de mică victorie asupra inamicului. E posibil ca temperatura pacientului să crească, însă acela e un semnal de alarmă ca armata ta să iasă la atac. Dacă tu ca medic scazi febra, nu faci altceva decât să bagi armata înapoi în baracă, la table și la odihnă. Medicamentul care reduce o stare minim febrilă dă semnul de retragere din luptă.
Dar nu numai atât, ci intervenim cu medicamente care distrug parte din ceea ce înseamnă reacție imunitară.
Da, de multe ori intervențiile noastre sunt mult prea agresive. Am avut un pacient în vârstă de trei luni care primise adrenalină, cortizon și în cazul lui am folosit și remedii homeopatice. În două zile lucrurile s-au liniștit. Atunci când a venit prima dată am avut emoții în privința copilului. Ceea ce se prescrisese copilului nu era deloc nepotrivit. Situația era cu adevărat alarmantă. Am vrut să-l văd câteva zile la rând pe micuț. Au ajutat mult și sfaturile date mamei, care se afla la primul copil. Sfaturi simple. Observasem că cel mic nu era suficient de bine îmbrăcat. E o modă să ținem acum copiii mici cu capul descoperit, cu piciorușele goale, ceea ce mi se pare o greșeală și deloc de neluat în seamă. Copilul, atunci când e mic, nu are o termoreglare stabilă și, de aceea, el trebuie protejat, în orice anotimp al anului ne-am afla.
Credeți că acest comportament față de propriii copii este o modă?
Exista la noi în trecut partea aceasta de supraîmbrăcare, de înfofolit. Dar nu e cazul să trecem în cealaltă extremă. Frigul creează mai multe probleme decât înfofolirea. Însă, treptat, se va ajunge la ceea ce se numește media aurea, adică calea de mijloc, echilibrul, care ne ferește de excesele dăunătoare.
Mamele sunt deschise pentru alăptarea la sân? Se știe că aceşti copii sunt mult mai rezistenţi.
Cei care mi se adresează la cabinet fac parte dintr-o categorie privilegiată. Au o educație peste medie, majoritatea. Asta înseamnă că sunt informați. Cel mai mult mă lupt cu modele în ceea ce privește felul cum sunt crescuți copiii de către părinții lor, nu cu tradiția, care este verificată în timp și în practică.
Tradiția este astăzi atacată și disprețuită, dar să nu uităm că rădăcinile îți dau stabilitate. Fără ele poți fi suflat ușor într-o direcție sau alta.
Da, e cazul să nu neglijăm experiența celor care au crescut copii, a bunicilor, a mamelor.
E adevărat ceea ce spuneți, dar ele nu mai sunt disponibile azi ca odinioară. Experiența de care vorbiți presupunea o cunoaștere practică, una care nu dădea greș fiindcă era confirmată de practică. Îmi vine acum în minte o situație hilară pornită din SUA. La începutul secolului trecut, mai mulți medici profesori, bărbați, au scris manuale de creștere pentru nou-născuți, de îngrijire pentru sugari. Aceștia au început să explice femeilor cum să-și alăpteze copiii, ei având o cunoaștere 100% teoretică și 0% practică. Aceasta a dus, inevitabil, la derapaje care țin de domeniul absurdului, încât acum 50 de ani se considera că este preferabil să hrănești copilul cu lapte praf, Formula, decât la sân. Când punem deasupra naturii, a firii, cunoașterea noastră imperfectă, lucrurile iau o întorsătură nu tocmai sănătoasă pentru funcționarea corpului uman.
În ce fel convingeți pacientul că este necesar să participe la propria vindecare?
Avem de-a face cu o comoditate din ce în ce mai mare. Oamenii s-au obișnuit cu un confort nelimitat, cu intoleranță față de suferință și chiar cu pretinderea unor drepturi. „Am dreptul să nu sufăr!”, ar fi sloganul după care se trăiește astăzi. Aproape că nici nu mai contează motivele pentru care se gândește astfel, că plătesc ca să am o sănătate ireproșabilă, că nu am voie să mă îmbolnăvesc... Important de studiat e ce vrea omul zilelor noastre, fiindcă motive găsim...
Sunt evidente aici negarea, refuzul de a observa participarea mea la ceea ce mi se întâmplă acum. Neprivind în direcția propriei responsabilități, nu găsim nici răspunsul adecvat pentru dobândirea sănătății. Pentru medic aceasta e o problemă mai mică, un disconfort mai mic decât costul final pentru pacient.
În comunitățile mai mici, când oamenii se cunoșteau foarte bine, era ușor și clar în cine să-ți pui încrederea. Acum, ca medic, doar cine reușește să-și creeze imagine beneficiază de o încredere care de multe ori nu se susține în realitate.
Și atunci avem numai o amânare a momentului în care tu ca pacient nu vrei decât soluția simplă și rapidă, neuitându-te la ce poți tu să faci și să schimbi.
În cabinet, relația cu pacientul depinde de ambele părți.
Autoritatea medicului ar sprijini mai mult participarea pacientului?
Nu, tocmai inversul se petrece. Doctorii autoritari se potrivesc pacienților care doresc să se pună în grija cuiva. Se spune că „vii la medic ca la Dumnezeu”. Unii, aici mă încadrez și eu, nu sunt o bună imitație a relației de acest tip. Mai degrabă le spun pacienților mei: „Eu sunt un însoțitor. Treci acum printr-o perioadă în care ai nevoie de cineva să-ți dea niște întrebări, să te «țină de mână», dar nu eu te voi vindeca”. Pentru că, indiferent câte progrese a făcut medicina, o simplă tăietură, dacă organismul nu ajută și Dumnezeu nu tămăduiește, nu se vindecă.
