„Vioara nu e doar apanajul muzicii clasice”

Pe violonista Alina Horez am cunoscut-o în urmă cu an, la o lansare de carte despre viori și lutieri. Delicată și luminoasă, prezența ei îngemănată cu vioara îmi amintea de basmul Vioara fermecată, în care un tânăr frumos și vesel, crescut într-o pădure, printre copaci, îndrăgostit de armonie, a sculptat o vioară și a pus în cutia ei magică nu numai bucata infimă de lemn, numită suflet, ci tot ce avea mai de preț pe lume. Numai așa vioara putea să ducă mai departe povestea ei sub cetina verde, sub stelele tremurătoare, în ceas de zori cu privighetori catifelate, în ceas de seară cu raze oglindite pe firul ierbii, la buza nisipoasă a mării, dar și pe stânca spuzită cu floarea-reginei.

Dragă Alina Horez, aș vrea să începem dialogul nostru sub lumina crezului tău artistic: „Vioara este pentru mine o pasiune, un univers în care tot timpul descopăr ceva nou, un mijloc de alinare, un prieten, un refugiu; este motivul bucuriei mele, dar și al tristeții, de multe ori... este un mod de viață! Nu mă pot închipui făcând altceva și consider că vioara a devenit o parte din mine“. Care au fost primii tăi pași în muzică?

Îmi amintesc perfect primul recital din clasa 1, într-o sală a Conservatorului din Iași. Țin minte că purtam o rochiță împrumutată de la vecina mea, o rochiță superbă, de balerină. Am interpretat Mazurca de Baklanova și am făcut Rallentando (n.n., element de expresie muzicală), la tema a 2-a. Mi-a plăcut să fiu pe scenă și să primesc flori.

Mama ta e violonistă la Filarmonica din Iași. Ai cântat vreodată la vioara mamei tale? Spuneai că, la cinci ani, ai primit în dar o vioară mică. Cine ți-a ghidat pașii până ai început să studiezi la Secția vioară a Liceului de Artă Octav Bancilă?

Cred că o singură dată am cântat cu vioara mamei: aveam un concert chiar în Iași, în sala Filarmonicii, cu o trupă, și, fix înainte cu jumătate de oră de a începe, vioara mea a căzut și i s-a rupt gâtul - o pusesem greșit pe pupitru, cum nu trebuie pusă niciodată o vioară, nu știu ce a fost în capul meu. Noroc că părinții locuiesc aproape de Filarmonică. Am întors-o pe mama din drum, mi-a adus vioara ei, numai că era mare diferență între vioara mea și a ei, o vioară cu gâtul și cutia de rezonanță mult mai mici. A trebuit să mă adaptez rapid să nu falsez. Până la urmă, a ieșit bine, interesant aș zice, deoarece mi-a plăcut provocarea, acea situație excepțională, vioara fiind un instrument foarte personal, ce nu se prea împrumută. Spuneam că, la vârsta de 4 sau 5 ani, părinții mi-au închiriat de la Filarmonică o vioară optimă și m-au lăsat să îmi fac de cap cu ea, alt­minteri nu-i dădeam mamei pace să studieze în liniște acasă. Mi-au povestit că am știut din prima cum să o țin și cum să „scârțâi“ că doar văzusem la mama, nu? Însă n-au vrut să îmi dea prea multe indicații, preferând să fiu o coală albă pentru d-na profesoară din clasa 1; în cadrul Liceului de muzică „Octav Băncilă” am urmat clasele 1-12, studiind cu aceeași profesoară de vioară, doamna Mariana Iftimie.  

Spuneai la un moment dat că ai fi vrut să urmezi flautul, instrumentul la care cântă tatăl tău. Când și cum ai decis să alegi vioara?

Studiul instrumentelor de suflat începe din clasa a 5-a, când corpul e suficient de dezvoltat pentru a sufla. Ca violonistă, mama făcea parte dintr-o partidă de aproximativ 12 oameni, pe când tata se auzea foarte bine când cânta, mai ales la solo-urile de flaut. Mi-a in­trat în cap că mesajul meu muzical ar ajunge mai bine, mai clar la public, dacă voi cânta la flaut. Așa că le-am zis părinților că vreau, dintr-a 5-a, să mă transfer la flaut. Fiind însă destul de anemică pe atunci, când am încercat să cânt, după nici o gamă (opt note), am amețit. M-am temut că așa va fi tot timpul, chiar și după studiu, și am abandonat ideea. Acel episod m-a făcut să-mi dau seama că era să pierd ce iubeam, de fapt, dar nu realizasem. Am reu­șit și cu vioara să mă fac la fel de bine auzită, cum îmi doream, pentru a transmite cu ușurință ce aveam în suflet. Numai că am decis să urmez căi nebătătorite - prima abatere, tentativă a fost înainte de a începe serios studiul la vioară, înainte de clasa 1, când ai mei, când veneau acasă, mă găseau, dirijând pick-up-ul de pe un scăunel, cu un creion în mână. Știam să dau toate intrările la instrumente în Uvertura 1812 de Ceaikovski.

Parcursul tău artistic e impresionant, mai ales sub aspectul abordărilor inedite, al provocărilor acceptate, intuiesc, din deja exprimata dorință de a păși pe căi mai puțin bătute, presărate cu elemente noi, dar și cu oarece dificultăți. Ai fost, pe rând, solistă în diverse orchestre, parte a unor proiecte interesante, invitată la numeroase concerte. Dacă ar fi să scoți din sipetul cu amintiri pe cea mai înălțătoare, dar și pe cea care te-a ajutat să admiți că drumul nu e mereu presărat cu victorii, ai putea să le evoci, să le pui cumva în oglindă? Și o întrebare adiacentă: Cât de orgolioasă e violonista Alina Horez?

Primul gând este Untold 2022, când m-am ridicat de pe scaun și am cântat în fața a peste 15.000 de oameni care au început să țipe și mi s-a făcut pielea de găină în timp ce cântam. A fost copleșitor. Dacă deschid sipetul cu amintiri, e totuși greu să aleg, căci fiecare concert a fost unic în felul lui și mi-a dat stări diferite, speciale, de neuitat. Personal, mi-e greu să cred că ceva nu mi-a plăcut sau să cred că nu a fost reușit, că nu a ieșit cum mi-am propus. Îndrăznesc să zic că, oricât de „nereușit” ar fi un concert, poa­te din punct de vedere tehnic sau din cauza unei stări neplăcute de rău, pentru mine, actul muzical rămâne același dintotdeauna: minunat și înălțător. După, dacă ceva nu a fost cum trebuie, am timp să mă critic, să mă dau cu capul de pereți. Una peste alta, la finalul oricărui concert, deși mă bucur de noua experiență, nu ratez să învăț din inerentele greșeli. Dacă tot e să scotocesc printre amintiri, o spun pe-a dreaptă: mai aproape de suflet, mai înălțătoare, mai permisive în cele mai bune sensuri mi se par concertele care nu sunt direct legate de muzica clasică, poate și datorită publicului care se manifestă mai ușor, mai liber, mai direct, transmițându-mi acel good vibe, sentiment, energie pozitivă, până la urmă încrederea că ceea ce fac e minunat. Ca parte a unui grup mai mic, am șansa să mă fac mai bine auzită, iar mesajul meu muzical ajunge la spectator, așa cum îl transmit fără să fiu acoperită, fără să plutesc (să mă amestec) într-o mare de ins­tru­mentiști. Când cânt, nu vreau să se piardă nici un sunet, nici o nuanță din interpretarea și emoțiile pe care doresc să le transmit. Și, apropo de orgoliul violonistei Alina Horez, fiind vorba de Regina Vioară, sunt atât de orgolioasă pe cât sunt de sigură pe mine că, după un studiu permanent, efectuat zi de zi, roadele bucuriei, ale satisfacției n-au cum să nu se arate, acolo, pe scenă, unde, de fiecare dată, mă străduiesc să dau ce e mai bun. Și, da, de ce să nu spun că au fost momente când m-am simțit `deasupra tuturor”, dar numai pe scenă, grație muncii de ani întregi. Momentele de bucurie și împlinire le savurez cu tot sufletul. Dacă asta înseamnă orgoliu, atunci, recunosc cu bucurie: sunt...

Înțeleg că nu numai muzica clasică poate fi transmisă publicului cu simplitate, eleganță, rafinament și o anume grandoare. Ai abordat mai multe genuri muzicale. Ne poți împărtăși câteva din satisfacțiile noilor abordări?

Mereu am simțit că vioara nu e doar apanajul muzicii clasice. În mine clocotesc și alte genuri muzicale și, de aceea, am evoluat într-o astfel de direcție. Am căutat, am încercat, am transpus, am experimentat. Mi se pare mai palpitant să nu mă limitez la a interpreta corect, expresiv, înălțător doar niște... partituri. Îmi plac diversitatea, hrana cu adrenalină, riscul. Fiecare stil muzical abordat îmi dă o stare diferită. Am marea șansă să mă pliez rapid pe fiecare gen în parte. Au fost zile când plecam de la o repetiție de muzică clasică, mă duceam să cânt coveruri cu cvartetul, iar seara aveam concert rock cu vreo trupă. Mi s-a părut perfect normal, plăcut chiar. Simt că mai am de căutat, de găsit, de experimentat, de învățat, mult timp de-acum încolo... Într-un fel, am devenit dependentă de asemenea experiențe, iar publicul de la festivaluri e cel mai fain. De neînlocuit. Mă bucur că am avut șansa să cânt cu rapperi, trupe rock, indie, pop. Experiențe inedite, public diferit. Unii spectatori, mai zgo­motoși, alţii, mai liniștiți, unii cântă cu tine, alții stau și ascultă. Oricare ar fi însă modul lor de manifestare, ne conectăm unii cu alții și e minunat și înălțător că muzica reușește să ne adune laolaltă, indiferent de limba în care vorbim. În plus, călătoresc mult și asta e una din cele mai mari satisfacții. Am văzut aproa­pe toată țara, dar, cel mai important, mi-am făcut prieteni aproape peste tot. Cea mai înălțătoare satis­facție e când mii de oameni aflați în fața ta aplaudă, aclamă, transmit inconfundabila lor scânteie de bucurie din privirile lor. În acele clipe îmi spun: hai, că e bine ce fac, pot să continui, că i-am făcut fericiți și de data asta!

Am remarcat o apropiere de filonul folcloric românesc care încântă și emoționează publicul de pretutindeni. Povestește-ne, te rog, despre experiența, căutările și abordările folclorice alături de Formația vocal-instrumentală „Anton Pann“.

Formația „Anton Pann” - ce drum frumos, pe care mă bucur că l-am parcurs! Alături de acest grup m-am dezvoltat, am aprofundat stilurile orientale, am învățat să cânt cu sferturi de ton sau cu microtonii, am abordat cântece românești vechi, de o rară frumusețe și o valoare incontestabilă, am avut bucuria să le cânt cum se cântau la vremea lor. După asemenea colaborare, am devenit mai bogată, am dobândit un bagaj de cunoștințe rare care nu se găsesc pe toate drumurile. Nu e de ici, de colo că am avut ocazia să capăt experiență, să învăț, să cânt alături de cei mai buni instrumentiști din Turcia, Grecia și Iran. Au fost și rămân momente unice.

Revin la legătura cu vioara, instrumentul de suflet, despre care spui că e „un prieten, un refugiu; ... motivul bucuriei [...], dar și al tristeții, de multe ori... este un mod de viață! Nu mă pot închipui făcând altceva și consider că vioara a devenit o parte din mine”. Vioara ta are și ea o poveste? Ți-ai mai dori una, alta decât cea la care cânți?

Da, și vioara mea are o poveste. Nu foarte interesantă, dar e povestea noastră. Prin 2015 dădeam meditații la vioară și a ajuns la mine un domn în vârstă care, plecat de mic în America, se întorcea o dată pe an, stătea 6 luni în România și lua lecții de vioară, pasiunea lui de-o viață. Era colecționar. Avea niște viori extraordinare. Mai prindeam și eu câte una când îi exemplificam și mi-o lăsa să o testez. Într-o zi mi-a arătat una pe care mi-a zis că ar vrea să o vândă și m-a rugat să-l ajut. I-am făcut câteva poze, urmând să le arăt colegilor sau cunoștințelor, dar n-am putut să le arăt nimănui, pentru că mă îndrăgostisem de acea vioară. De mică, visul meu fusese să am o vioară cu spatele dintr-o singură bucată, mai deschisă la culoare. Și ce sunet minunat! Răspundea imediat. Cu o cutie de rezonanță puțin mai înaltă decât în mod obișnuit, sunetul ei era plin și cărnos. Gâtul subțire facilita articulația. Mi se părea ceva de neatins, un instrument sublim și înălțător. Până la urmă,  i-am spus de ce îl tot amân, nu pentru că nu găseam cumpărător, ci pentru că strângeam bani să o cumpăr. Ca de obicei, mi-a sărit tata în ajutor și vioara a fost a mea. În prezent, cânt la aceeași vioară de care sunt foarte mulțumită. Nu mă gândesc să-mi cumpăr alta, chiar dacă, cu siguranță, există viori mai bune și mai scumpe. N-aș face-o decât dacă s-ar întâmpla să văd una de care să mă îndrăgostesc la fel de rapid. Fiind însă de modă veche, gândesc cu inima.

N-aș vrea să se creadă că scopul dialogului nostru e să răspândim laptele și mierea din viața unui artist. Știm, chiar și cei străini de lumea artistică, că există greutăți, zone întunecate, incertitudini financiare, superficialitate, lipsă de empatie din partea unui sistem care, nu de puține ori, se ține departe de nevoile artistului, fiind cumva paralel cu cerințele publicului și ale artistului. Uneori chiar încurajează kitsch-ul. Cât de simplu, de complicat e pentru violonista Alina Horez să trăiască decent - să-și permită, de pildă, o vacanță, o garderobă adecvată, un abonament la sala de sport - într-o lume subjugată de răutăți și interese financiare fără legătură cu arta și, apropo, ai un impresar sau te ocupi singură de cariera ta?

Voi începe cu partea mai ușoară a întrebării. Nu am un impresar, mă ocup și m-am ocupat singură de cariera mea. Subiectul e însă sensibil și nu mi-a plăcut niciodată partea asta, nu-mi place să vorbesc despre bani în schimbul artei. Talentul, arta de a crea sunt haruri de la Dumnezeu, dar și artistul e om și, într-adevăr, are nevoile lui. Singurul lucru pe care știu să îl fac e să cânt la vioară, așa că trebuie să pun un preț, aș zice, mai degrabă pe anii de muncă, pe sacrificiile din copilărie. Întrebarea descrie într-adevăr o realitate pe care o are de înfruntat artistul și n-aș avea ce să mai adaug. În ce mă privește, fac parte dintre oamenii care au avut un dram de noroc, dincolo de muncă și talent, câtă vreme mă pot întreține și îmi pot permite vacanțe și anumite extrava­ganțe. Dar n-a fost mereu așa. Îmi amintesc că am citit în biografia lui Ceaikovski că, timp de peste 10 ani, a primit un ajutor în bani, o pensie anuală, de la o admiratoare cu care nu s-a întâlnit niciodată, pentru a compune în liniște, fără stresul supraviețuirii. Un exemplu care spune multe despre condiția artistului. 

Care sunt proiectele pentru 2024?

Spectacole la Opera Comică pentru Copii, spectacole minunate, potrivite nu doar pentru copii, unele au avut succes la toate categoriile de vârstă. Până acum, știu sigur că voi colabora cu două noi trupe, mai spre vară, voi avea turnee prin țară cu cvartetul din care fac parte, alături de Smiley, la vară, și Byron, la toamnă. Vor fi festivaluri alături de rapperul Deliric și producătorul muzical Silent Strike, pe care le aștept cu nerăbdare și, bineînțeles, lansarea celui de-al treilea album al lor. Cam atât până acum... Ce mai apare pe parcurs, ca de obicei, anunț pe rețelele de socializare.

Să ne închipuim că interpretezi pentru prieteni, admiratori și cititorii Ziarului Lumina o piesă care te definește. Care ar fi aceasta?

Grea întrebare! Primul instinct? Aș improviza, aș compune o melodie în care aș transpune stări, gânduri, sentimente, felul meu de a fi. Sincer, nu știu cât ar funcționa... Cred că aș face un medley, o mixtură capabilă să treacă din Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski în Heal the world al lui Michael Jackson, în Cine iubește și lasă, să se întoarcă frumos la Michael cu Man in the mirror și să sfârșească cu Vltava lui Smetana. Pe undeva, pe la mijloc, aș mai băga Concertul 1 pentru pian și orchestră de Ceaikovski. Prin urmare, această îngemănare de stări contrastante cred că mă definește cel mai bine.

Repere biografice 

Alina Horez s-a născut într-o familie de muzicieni: mama, violonistă la Filarmonica din Iași, tatăl, flautist. A studiat la Liceul de Artă „Octav Bancilă“ din Iași, apoi la Universitatea Națională de Muzică București, Facultatea de Interpretare, Secția vioară (profesori Gabriel Croitoru, Ioana Croitoru). A participat la Festivalul Entre-deux-aires (Bordeaux, Franța), a cântat în orchestra West Chester University (SUA), a realizat videoclipuri, spoturi publicitare, a fost solistă în orchestra Uni­versității de Muzică București, în cadrul Filarmonicii din Ploiești, a cântat pe un vas de croazieră MCS Sinfonia, a colaborat cu Orchestra Moldova Iași, cu Filarmonica de Stat din Sibiu, a făcut parte din European Royal Orchestra, a colaborat cu Formația vocal-instrumentală „Anton Pann“. A urmat masterclass-ul Tradiție și măiestrie despre instrumente tradiționale orientale în spațiul cultural muzical românesc până la sfârșitul secolului XlX. A înregistrat două albume cu artista Akua Naru. Din 2012 face parte din Muse Quartet.