Tot mai mult astăzi omul îşi ignoră rudenia cu Dumnezeu, nu recunoaşte filiaţia în raport cu Creatorul. Consecinţele? Omul e tot mai puţin om, devine chiar subuman. Filiaţia nu ne este dată numai ca dar, ci şi ca sarcină, fiindcă doar atunci când o îndeplinim ne îmbrăcăm conştient în Hristos, iar lumea devine locul de întâlnire între fraţi. Despre perspectiva creştină asupra vieţii şi recunoaşterea lui Hristos în semenii noştri ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei.
Preasfinţia Voastră, ce credeţi că dă măsură vieţii omului?
Antichitatea culturală era străjuită de dictonul "omul este măsura tuturor lucrurilor". Atunci când ne focusăm prea mult pe om, pe nevoile lui strict telurice - adică avem o viziune antropocentrică -, în mod evident, aproape de la sine, Îl scoatem pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii noastre, Îl exilăm de pe pământ în ceruri. În acest caz, omul devine centrul, iar Dumnezeu un "satelit".
Odată cu venirea lui Iisus Hristos perspectiva se inversează: măsura tuturor este El, şi nu omul. Prin urmare, adevărata măsură a vieţii omului este Dumnezeu-Omul. Lupta pentru a trăi "pe măsură", altitudinal este lupta pentru a trăi ca Hristos, adică teandric, dumnezeieşte şi omeneşte. Orice divorţ, conflict între dumnezeiesc şi omenesc duce la dezagregare. Iată schizofrenia lumii de astăzi: renunţăm la a mai trăi dumnezeieşte pentru a trăi atât de omeneşte, încât aproape devenim sub-umani. Nu e un joc de cuvinte aici.
Orice renunţare la dumnezeiesc în viaţa noastră nu este altceva decât renunţarea, în definitiv, la umanul din noi. Dumnezeiescul ne face pe noi mai umani şi mai împliniţi. De aceea, conform tradiţiei patristice, adevărata măsură a omului este Iisus Hristos, trăirea vieţii Lui, simţirea gândirii Lui, aşa cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.
Venirea lui Hristos a schimbat perspectiva asupra vieţii
Cum se articulează Tradiţia Bisericii Ortodoxe la o lume aflată în plină schimbare şi criză? Ce mesaj propune Biserica societăţii seculare de azi? Există o noutate, o schimbare de optică în abordarea celor care sunt botezaţi creştini, dar nu sunt practicanţi?
În mod evident, suntem agresaţi sau ademeniţi de noutate şi schimbare. Suntem plasaţi pe o altă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă viaţa, suma tuturor trăirilor noastre. Ne trezim prea afundaţi, acaparaţi de secular, care nu este altceva decât atrofierea "gustului" pentru veşnicie, pentru sfinţenie.
Sintaxa mesajului Bisericii este îndumnezeirea, transfigurarea vieţii noastre: opţiunea omului, dacă vreţi, pentru lumina lui Hristos. Aceasta este autentica şi unica articulaţie a vieţii omului: să devină dumnezeu. A trăi viaţa lui Hristos, a simţi că poţi să depăşeşti toate nedesăvârşirile, neputinţele prin harul Duhului, care se sălăşluieşte cu prisosinţă în Tainele Bisericii, constituie adevărata prospeţime a vieţii. Toate rupturile interioare, frământările omului pot fi topite, spulberate, dacă încercăm să luptăm împotriva patimilor care, într-un anume fel, ne zăgăzuiesc mântuirea şi ne fură lumina sufletului.
Trebuie să ne fie foarte clar: Hristos nu a venit să rezolve probleme sociale. Observ că există o tendinţă, probabil sub influenţa unei gândiri de factură occidentală, de a crede că Hristos a venit în lume să rezolve problemele omului. Nu. Hristos a venit să ne ofere o altă perspectivă asupra vieţii, să facă o translatare a mentalităţii omului într-o altă dimensiune: a veşniciei. Acesta este rostul venirii Domnului în lume.
E adevărat ce spuneţi, însă observăm cum statul se achită tot mai puţin de obligaţiile pe care le are faţă de cetăţenii săi. Or, Biserica vede această lipsă şi intervine să rezolve situaţiile care necesită asistenţă.
Trebuie să fim foarte atenţi. Intervenţia mea comportă nişte nuanţe. Atunci când am spus că Hristos nu a venit să rezolve problemele sociale ale oamenilor, nu am vrut să transmit ideea că noi, ca slujitori ai lui Hristos, trebuie să rămânem impasibili faţă de suferinţa lor. Mântuitorul Însuşi ne spune că la Judecata de Apoi toţi vom fi întrebaţi dacă l-am hrănit pe cel flămând, dacă l-am adăpat pe cel însetat, dacă l-am căutat pe cel din închisoare şi dacă l-am cercetat pe cel bolnav. Deci, criteriul Judecăţii de Apoi va fi criteriul dragostei, al milei sufleteşti şi trupeşti.
Cu toate acestea, noi nu ne focalizăm numai pe social atunci când vrem să smulgem pe cineva din precaritatea existenţială pe care o resimte, ci mai ales pe faptul că tot ceea ce facem trebuie să fie o reverberaţie a credinţei că în cel de lângă noi este chipul lui Dumnezeu. Hristos ne spune în pericopa evanghelică care se citeşte, an de an, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, faptul că tot ceea ce facem pentru fraţii noştri mai mici, pentru El facem. Cu alte cuvinte, dimensiunea dragostei, a compătimirii faţă de cel nevoiaş, faţă de cel ce trăieşte în condiţii precare, nu capătă valoare decât atunci când eu Îl văd pe Hristos în el.
Recunoaşterea lui Hristos în aproapele trece prin cunoaşterea Lui în Cuminecătură
Aici se poate pune o întrebare: cum reuşesc să-L văd pe Hristos în el? Hristos, la Judecata de Apoi, de ce nu ne întreabă de participarea la Liturghie, de metanii, de venirea la slujbe, de spovedanie etc.?
De ce ne întreabă numai de faptele milei trupeşti şi sufleteşti? Am putea înţelege că toate celelalte sunt lipsite de importanţă, de vreme ce esenţialul este în altă parte: în aproapele nostru, în dragostea şi compătimirea faţă de el. Or, nu este aşa.
Ca să-L recunoşti pe Hristos în cel de lângă tine, trebuie mai întâi să-L cunoşti. Unde Îl cunoşti? În Euharistie. Hristos din Împărtăşanie este Cel care îţi dă putinţa interioară de a-L recunoaşte în semenul tău. Prin urmare, există o gradualitate în ceea ce priveşte dimensiunea dragostei faţă de aproapele. Prima etapă este cunoaşterea lui Hristos în Euharistie, a doua este recunoaşterea Lui în aproapele. N-ai cum să-L recunoşti dacă tu nu L-ai cunoscut mai întâi în tine, prin Cuminecătură.
Concis, Biserica vine să ne ofere perspectiva veşniciei, a îndumnezeirii omului, profund ancorată în realităţile acestei lumi, tocmai pentru a le transfigura. Noi nu fugim de lume. Biserica nu evită lumea. Dimpotrivă, o caută pentru a o transfigura. Noi nu propovăduim o evadare din imediatul vieţii, care ne încurcă, într-un anume fel, socotelile legate de mântuire. Nu, noi toate le transfigurăm. Cel mai greu lucru de săvârşit este să reuşim ca tot ceea ce facem să poarte amprenta veşniciei. În toate "nimicurile vieţii" să faci o inserţie de veşnicie. Aceasta este, în fond, misiunea şi vocaţia Bisericii: mărturisirea veşniciei în efemeritate.
Sufletul omului, acelaşi oriunde ar merge în lumea aceasta
Vorbiţi despre experienţa dumneavoastră ca slujitor al Bisericii Ortodoxe Române în Occident. Prin ce diferă pastoraţia ortodocşilor români din diaspora faţă de cea a credincioşilor din ţară?
Înainte de a va răspunde la întrebare, aş vrea să mărturisesc o certitudine: dacă Biserica are slujitori şi misiune în diaspora românească, se datorează grijii constante şi rectilinii a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Prin urmare, avem o responsabilitate majoră faţă de fraţii noştri români din străinătate. Tinerii de acolo vor fi creştinii de mâine, care, odată cu trecerea timpului, se vor întoarce în România. Trebuie să avem o grijă extraordinară faţă de sufletele lor şi de posibilitatea de a le transmite credinţa ortodoxă, trăirea şi adevărurile Bisericii.
Experienţa mea este firavă. Asta pentru că sunt de puţin timp în Occident. Deci, nu mă pot pronunţa decât de pe poziţiile novicelui, care doar semnalează nişte referinţe legate de slujire. Pastoraţia este un pic diferită. Nu toate comunităţile dispun de un spaţiu adecvat slujbelor. De cele mai multe ori se slujeşte în spaţii improvizate. Credincioşii parcurg sute de kilometri pentru a se bucura de Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, apartenenţa la viaţa parohiei este mai vie, în sensul că sunt mai implicaţi, mai responsabili faţă de dimensiunea comunională/comunitară a slujirii în Biserică. Cu toate acestea, sufletul omului este acelaşi, oriunde ar merge în lumea aceasta. El are nevoie de dragoste, de bucurie, de lumina Evangheliei lui Hristos, de branşare la tradiţiile care ne definesc pe noi ca români.
