„Voronețul, tinda din care nădăjduiesc să mai fac doar un pas să ajung la Dumnezeu”

Nu poți vorbi despre monumentele de artă medievală din România de azi fără a pomeni Mănăstirea Voroneț, celebrul lăcaș construit de Ștefan cel Mare, cunoscut azi, grație statutului său de monument UNESCO, în lumea întreagă. Însă, în existența sa, mănăstirea a cunoscut și o lungă perioadă în care viața monahală a încetat cu desăvârșire - din 1785, după ocuparea Bucovinei de către austrieci, până în 1991, când Sfântul Sinod a reînființat-o ca mănăstire de maici. După 206 ani, Voronețul avea să reînvie, să se reașeze între cele mai frumoase odoare ale Ortodoxiei românești și ale culturii universale grație maicii starețe Irina Pântescu. În 30 de ani dificili, cu perseverență și curaj, cu un extraordinar simț al datoriei față de biserică și de țară și cu o mână forte, aceasta a reconstruit vechea vatră monahală și a redat Voronețului strălucirea pe care o merită, reașezându-l pe temelii noi, trainice, în istorie.

De când a reînviat viața monahală la Voroneț, maică Irina?

Mănăstirea este una dintre cele reînființate după Revoluția din 1989, prin hotărârea Sfântului Sinod, după 206 ani de pustiire din punct de vedere duhovnicesc. Așa a fost rânduit de Dumnezeu, să fiu eu cea care am reînceput viața monahală la Voroneț în 1 aprilie 1991. Era într-o zi de luni și noi am vrut să spulberăm ideea că nu trebuie să începi lucrul de marți, așa că am început de marți și toate lucrurile bune care s-au întâmplat de atunci în mănăstire s-au petrecut marțea. De fapt, ­ziua de marți stă sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că marțea citim în biserică Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici, la Voroneț, a fost o viață pust­nicească, dacă ne gândim la cel care ocrotește acest loc, marele duhovnic, călugăr și pustnic Sfântul Daniil Sihastrul. Se spune că în vremea lui se făcea slujba de miezul nopții. Cu ajutorul lui Dumnezeu și noi avem slujba de miezul nopții. Am încercat să reînnodăm firul care a fost întrerupt 206 ani. 

Cum arăta locul când ați venit aici?

Erau doar casa aceasta (n.r. - stăreția) și biserica, în care nu se slujea, deschisă publicului pentru vizitare. Era ca un loc în care nu exista inimă. Noi am ajuns îna­inte de Paști, în Săptămâna Patimilor. Și ne-am gândit cum să facem să reușim să ținem slujbele. Eram doar trei măicuțe - eu, maica Elena Simionovici și maica Gabriela Platon (n.r. - actuala stareță a Voro­nețului), iar preotul care a venit la noi era atunci preoțit, nu avea practică deloc. Ne aflam în Joia Mare și slujbele din această zi sunt speciale. Maicile erau la strană, iar eu stăteam cu părintele cu două liturghiere alături, îi căutam ce avea de rostit. Așa a fost Liturghia aceea. Apoi, la Înviere, există obiceiul ca oamenii veniți cu pasca la sfințit să dăruiască un ou roșu. Nici nu aveam în ce le pune, ne-a adus un sătean din vecinătate un lighean. Nu ne-a interesat dacă avem ceva să mâncăm, că era Paștele, ci ne-a interesat cum să facem slujba să fie din nou slujbă frumoasă. Și au trecut anii. Toată lumea, știindu-mă pe mine mai dinamică, se aștepta să mă apuc repede de treabă. Însă eu sunt român. Și adevăratul român nu cerșește, are demnitate. Așa că trei ani nu m-am apucat de nimic, ci am adunat materiale de construcții și ceva bani, am făcut șiță (n.r. - draniță). Am început cu un adaos la această casă. Apoi am făcut paraclisul, pentru că timp de patru ani sau chiar cinci am făcut slujbele în biserica mare. Și erau niște friguri atunci... În biserică erau -10, -12 grade. Ca să se poată sluji Sfânta Liturghie, părintele punea Sfântul Potir deasupra unui reșou, altfel îngheța com­poziția Sfintelor. 

Dar biserica era bine conservată?

Exteriorul fusese restaurat în perioada comunistă. Dar interiorul era foarte afumat. Așa că întâi nu ne-am gândit la noi, că ne puteam înghesui și două-trei într-o chilie, ci ne-am gândit la biserică. Era acoperită cu tablă, iar pe calota bolții erau așezate saltele de vată minerală, pentru a fi izolată. Vara, tabla se încingea și toată căldura se infiltra în vata de ­sticlă. Noaptea, pentru că aici diferența de temperatură de la zi la noapte este foarte mare - de la 32-34 de grade ziua la 18-20 de grade noaptea -, se făcea condens și a apărut mult mucegai pe sus. Așa că trebuia să intervenim rapid la refacerea acoperișului. Iar restaurarea am vrut s-o facem cu oameni de calitate. Am făcut proiectul, am primit aprobarea de la Monumente istorice și am răbdat un an și ceva până am găsit un restaurator foarte bun, un om al lui Dumnezeu din Maramureș, din Satu Mare, care a venit cu echipa sa. Finanțarea a fost din fonduri proprii. Apoi a trebuit să facem ridicarea topografică a curții, pentru că se aduna ploaia. Exista, din perioada comunistă, un dren făcut la șapte metri adâncime, care prelua apa, dar nu avea destulă putere. În jurul mănăstirii era un trotuar din pietre de râu așezate pe un pat de beton, așa că era ca un burete care menținea umezeala. Pe urmă a venit rândul picturii din interior. Așa am scos la iveală tabloul votiv și frumusețea scenelor pictate. Restaurarea picturii din Sfântul Altar și a catapetesmei a fost integral plătită din banii mănăstirii, iar restul picturii din naos, în proporție de 75-80%, tot de mănăstire. Pronaosul și pridvorul au fost restaurate din fonduri de la Ministerul Culturii. 

Cât au durat lucrările?

Practic, pictura a fost curățată de fum, iar lucrările au durat cam trei ani. Dintre mănăstirile din Bucovina, noi am început ultimele restaurarea și am terminat primele. Apoi am refăcut chiliile, 70% din costul total fiind suportat tot de mănăstire. Prima parte a lucrărilor s-a terminat în 2008. Pentru că între timp am făcut și paraclisul. Câteodată râd și spun, făcând o comparație, că Măria Sa, Domnul Ștefan cel Mare, a făcut Voronețul în trei luni, trei săptămâni și trei zile, de la punerea pietrei de temelie și până la sfințire. Noi, paraclisul, pentru că este din lemn, l-am făcut în 23 de zile. Chiliile le-am refăcut pe vechiul amplasament, în camerele de acolo nu prea există unghi drept.

La Voroneț „nu oricine poate rezista” 

Deci, au fost trei decenii pline de muncă și de încercări aici, pentru a reclădi viața monahală și a reda strălucire monumentului.

Au fost, slavă Domnului, dar le-am trecut cu bine. Și nu singură. Noi suntem puține, doar 12. Au mai fost și mai multe maici. Dar, cum să spun, în armată, alta e disciplina la infanterie, alta la cavalerie, alta la geniu, alta la aviație, alta la grăniceri. Așa e și la Voroneț. Nu suntem la infanterie, suntem elita. De aceea, nu oricine poate rezista. Pentru că Sfântul Daniil Sihastrul a fost călugăr, ne cere și nouă viață călugărească. Nu ne dă totul, ci ne lasă să cerem, să ne zbatem. De aceea, de multe ori eram în situația în care numai nu reușeam să facem ceva și, deodată, vedeai limpezirea. Și acum, dacă se pornește o furtună asupra noastră, a mănăstirii, când pun mâna pe mormântul sfântului, mormântul e cald. Și-atunci eu știu că el ne spune că vine răul, dar că nu trebuie să ne fie frică, fiindcă el, sfântul, e cu noi.

Ce înseamnă pentru cuvioşia voastră Mănăstirea Voroneț?

O să vă răspund tot printr-o întrebare: ce înseamnă pentru dumneavoastră casa? Asta este. Casa mea. Dar nu numai atât. Merg la ceea ce ne spunea cândva părintele Teofil Pârâian de la Sâmbăta de Sus. El spunea așa: „Ce este tinda la o casă? Este camera din care intri în casă. Ce este biserica? Este tinda din care se intră în Împărăția cerurilor”. Pentru mine, Voronețul nădăjduiesc să fie tinda din care să mai fac doar un pas să ajung la Dumnezeu.

„Omul providențial pentru Voroneț”

Maica stavroforă Irina Pântescu a fost prima stareță a Mănăstirii Voroneț, după ce viața monahală s-a reluat aici, la 1 aprilie 1991, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, aprobată prin Hotărârea Sfântului Sinod. Fost așezământ de călugări, Voronețul a fost reînființat ca mănăstire, de data aceasta de maici, după o perioadă de pustiire de 206 ani. Reconstrucția vieții de obște și a întreg complexului monahal a început, așadar, de la zero. A fost complicata sarcină care i-a revenit maicii Irina Pântescu. Așa a început un drum anevoios, cu multe suișuri și obstacole, dar pe care, în fruntea micii sale obști, a reușit să-l parcurgă și să ducă ce a început la sfârșit bun. Cultă, pragmatică, având un excelent simț organizatoric, „măicuța”, cum îi spun azi toate monahiile din mănăstire, și-a îndeplinit misia, având neclintita credință că „adevăratul stareț al Voronețului este Sfântul Daniil Sihastrul” și că toate se fac sub ocrotirea acestuia. S-a dovedit a fi exact cum a numit-o vrednicul de pomenire Părinte Pimen, fostul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților - „omul providențial pentru Voroneț”. „Îna­inte de 1989, toate programele de restaurare erau inițiate de oamenii Ministerului Culturii, finanțate de către Ministerul Culturii, iar beneficiarii nu erau deloc implicați în acest circuit al lucrărilor. După Revoluție, ne­mai­­existând prea multe finan­țări de la Ministerul Culturii, maica Irina a fost prima din țară, de la un monument de anvergură, care a inițiat o relație directă cu restauratorii. Spre exemplu, în ce privește restaurarea picturii, a fost prima care a plătit prin contract direct firma de restaurare, pentru că voia ca lucrările să fie bine făcute și să poată fi duse la capăt într-un timp rezonabil. Evident, toate contractele erau avizate de Ministerul Culturii. Noi admirăm la dânsa această perse­verență și ceea ce ne spune mereu - că nici o treabă nu trebuie și nu poate fi lăsată neterminată, nu trebuie să ne întindem cu o lucrare zeci de ani. Așa s-au făcut și restaurarea catapetesmei și mare parte din pictura interioară, finanțarea fiind suportată de noi, printr-o foarte bună chivernisire a banilor pro­veniți din turism”, explică maica Gabriela Platon, actuala stareță a mănăstirii.

Pentru maicile din obște a fost și mamă, și profesor, și cel mai bun sfătuitor. Pe toate le-a îndemnat să facă studii și le-a purtat în școli din grija mănăstirii. „Nouă, maicilor, nu ne-a lipsit niciodată nimic, am fost întotdeauna îmbrăcate într-o ținută oficială și onorantă și, mai mult decât orice, toate suntem școlite din mănăstire. N-a venit nimeni cu studii superioare de acasă, cu excepția maicii Elena Simionovici. Unele au făcut Seminarul Teologic la Suceava, apoi, câte două-câte două, absolut toate am făcut Facultatea de Teologie”, spune maica stareță Gabriela.

La 28 septembrie, maica Irina Pântescu a împlinit 89 de ani de viață. 30 de ani i-a închinat Voronețului, din care 27 de ani în calitate de stareță. Anterior, alți 20 i-a petrecut în obștea Mănăstirii Moldovița, iar 12 ani, în perioada prigoanei de după decretul din 1958, la Mănăstirea Golia din Iași. În semn de prețuire pentru munca sa neobosită, în 28 septembrie la Voroneț s-a oficiat slujba de Te Deum și a fost vernisată o expoziția muzeală cu caracter temporar, care cuprinde importante piese din patrimoniul mănăstirii.