Ziua iubirii fără de limite omeneşti

În Sfânta şi Marea zi Joi facem pomenirea sfintelor, mântuitoarelor şi înfricoşătoarele Patimi ale Mântuitorului. Tot în această zi se aminteşte de mărturisirea mântuitoare făcută pe Cruce de tâlharul recunoscător, întâiul locuitor al Raiului. Despre acestea şi despre cum trebuie să trăim viaţa şi rânduiala Bisericii în aceste clipe sfinte ne teologhiseşte Înalt Preasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Această ultimă vineri din Postul Mare este numită şi Vinerea Mare sau Vinerea Neagră. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre rânduielile liturgice speciale din această zi.

Sfânta şi Marea Vineri reprezintă timpul şi evenimentul iubirii fără de margini a Mântuitorului răstignit pe Cruce, prin care acum moartea Sa de bunăvoie omoară moartea şi ne deschide cale spre viaţa veşnică. Liturgic, actualizăm acest dar sfânt prin post negru şi participare la denia de joi seară, în cadrul căreia, prin lectura celor 12 pericope evanghelice, urmăm „calea cea mai bună", smerenia Fiului lui Dumnezeu ascultător de Tatăl, Cel ce L-a trimis din marea Sa iubire de oameni (In III, 16) să ne ofere modelul desăvârşit de îndreptare şi astfel să ne vindece şi să ne mântuiască de moarte.

Sfânta Cruce care se află în Altar este adusă, în cadrul unui ceremonial de-o mare încărcătură duhovnicească, în mijlocul bisericii şi astfel Răstignirea de pe Golgota devine fapt concret pentru cel ce-şi răstigneşte patimile personale şi păcatele cu puterea „Împăratului împăraţilor şi Domnul domnilor", jertfit pentru viaţa şi mântuirea lumii.

În ziua calendaristică vineri, Sfânta şi Marea zi a Răstignirii, dimineaţa se oficiază doar slujba specială a Ceasurilor, amintindu-ne de etapele judecării, predării şi răstignirii Mântuitorului „pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră". În sobrietatea lecturilor de psalmi şi a celorlalte texte biblice, cât şi a întocmirilor liturgice, se descifrează nemăsurata iubire a Mântuitorului faţă de noi, păcătoşii, dar şi puterea Sa de a ne ridica din robia patimilor şi a păcatelor, răstignindu-le El pe Cruce, precum arată una din rugăciuni: "văzându-Mă pe Cruce… că pătimesc ca un om şi mântuiesc ca un iubitor de oameni pe cei ce cred în Mine" ( Antifon 5, Slujba Sfintelor Patimi).

Astfel, pe Cruce, Domnul revarsă "izvoarele vindecătoare de păcate", făcând din pământ rai şi din păcătoşi fiii lui Dumnezeu: "Doamne, adapă lumea veselind făptura şi învăţând neamurile să se închine cu credinţă Împărăţiei Tale" (Sedelne la Fericiri, Slujba Sfintelor Patimi).

Faptul răstignirii are impact personal cu fiecare dintre noi, credincioşii, până la măsurile duhovniceşti ale izbăvirii de păcate şi începutului vieţii curate şi sfinte. „Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca să-mi izvorăşti iertarea; împusu-Te-ai în coastă, ca să-mi ţâşneşti pâraie de viaţă" (Ibidem). În Sfânta zi Vineri nu se oficiază Sfânta Liturghie, tocmai pentru a ne putea concentra mai ales la darul mare al iertării, al încetării judecăţii şi al privirii în noi înşine, prin iertare, după modelul oferit de Domnul răstignitorilor. Şi noi Îl urmăm prin iertarea celor ce, cu voie sau fără de voie, ne-au greşit sau noi le-am greşit lor.

Este ziua iubirii fără de limite omeneşti! Este darul ceresc al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, prin bunătatea cea nemărginită! Este ziua postirii totale! Seara, după Vecernie, când se oferă spre venerare credincioşilor Sfântul Epitaf, adică icoana punerii Domnului în mormânt, se cântă cea mai duioasă întocmire liturgică, Prohodul Domnului. Vasile Voiculescu arată că acest moment se identifică în popor cu tânguirea Mântuitorului, asemenea Celui mai iubit binefăcător al familiei umane. Aşa se explică şi afluenţa mare de creştini şi mai ales de tineri la biserici şi la cimitire. Şi cei din morminte se împărtăşesc de darul iubirii Mântuitorului.

În ziua de Vineri a Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat. Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota odată cu acel cuvânt ce a cutremurat întreaga lume: "Săvârşitu-S-a". Explicaţi-ne, vă rugăm, această sintagmă.

Adânca şi tainica lucrare pentru mântuirea noastră se desluşeşte şi în proclamarea de pe Cruce, de către Mântuitorul, „Săvârşitu-S-a" (In XIX, 30). Aceasta înseamnă puterea iubirii „Celui ce şi-a epuizat toate formele şi gradele urii, răbdându-le pe toate şi arătându-Se mai tare decât toate raţiunile omeneşti, ale răzbunării şi ale neputinţei, în faţa morţii, pentru noi, muritorii", precum tâlcuieşte minunat acest cuvânt părintele nostru Dumitru Stăniloae.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Domnul a săvârşit lucrarea pe pământ şi s-a pregătit să propovăduiască celor din iad dezrobirea, primind moartea pentru omorârea, prin El, a morţii noastre (Ev II, 9). „A suportat pătimirea comună a firii noastre, se înţelege cu trupul, deşi era viaţă, ca Dumnezeu să jefuiască iadul şi să dea firii omeneşti putinţa întoarcerii la viaţă" (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia de la Ioan).

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că este împlinirea profeţiei (Is 68, 25) şi prin aceasta a ascultării Mântuitorului de neputinţele noastre, pe care El le transfigurează în atotputernicia iubirii Sale mai tare decât moartea. Deci, această proclamare a Mântuitorului nu este doar sintagmă biblică, ci fapt real, mântuitor, asumare şi acceptare a răscumpărării noastre din robia păcatului şi a morţii. Zice în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur: „De aceea Îl cinstesc ca Împărat, căci a urcat de bunăvoie pe Cruce!".

Astăzi, unul dintre tâlharii care au fost răstigniţi împreună cu Hristos a primit vestea bună a Împărăţiei. Ce trebuie să înveţe omul acestui veac secularizat de la tâlharul mântuit?

Toţi avem de învăţat de la pilda vie a primului om mântuit şi întâiul locuitor al Raiului. Este taina mare a pocăinţei şi puterea mărturisirii lui Hristos pe Cruce, cu toate durerile ce le suportă şi el, tâlharul. El şi-a accentuat propria stare de păcătoşenie pentru care era răstignit. Tâlharul a teologhisit arătându-ne scopul înalt al filantropiei divine. Domnul a pătimit fără a avea păcat şi aşa ne-a mântuit. Tâlharul devine, prin pocăinţă, „dascălul" smereniei, dar şi „apostolul" dumnezeirii Mântuitorului. De aceea, el a înviat din păcate şi a intrat în Rai. Ori de câte ori vedem, mai întâi, păcatele semenilor, şi nu pe cele personale, murim sufleteşte mai înaintea morţii fizice. De câte ori ne vedem păcatele şi cerem iertare Domnului şi celor ce le-am greşit, înviem la viaţa comunitară, frăţească şi iubitoare de tot omul.

Cum trebuie să primească creştinul, în aceste clipe sfinte, diversele realizări cinematografice despre viaţa şi pătimirile Mântuitorului Hristos?

Singurele imagini credibile privind viaţa şi lucrarea mântuitoare ale Domnului se identifică în concretul faptei şi în taina urmării învăţăturii Sale. Orice încercare de idealizare, de ecranizare şi de speculaţie în acest sens ne depărtează de legătura personală cu Domnul. De aceea S-a întrupat Domnul! De aceea ne preferă aşa cum suntem, spre a ne face aşa cum se cuvine să fim, utili şi plini de deschidere iubitoare şi binefăcătoare. Doar sfintele icoane redau tainic aspecte din lucrarea mântuitoarea, dar mai puţin capitolul pătimirilor, întrucât răstignirea nu este decât o etapă în lupta cu păcatul şi moartea. Învierea, biruinţa iadului şi a morţii, reprezintă darul ceresc al iubirii pentru noi toţi, oamenii. Cum să redăm cinematografic toate aceste realităţi, tainice, personale şi mai presus de înţelegerea omenească? Să rămânem la înţelesurile şi la formele duhovniceşti transmise de Sfânta Biserică nouă, oamenilor, cu scopul îndumnezeirii, vindecării şi ridicării deasupra umanului decăzut şi să-i ajutăm şi pe cei ce pedagogic poate au trebuinţă şi de astfel de reprezentări cinematografice, dar să nu rămână la ele. Să facă pasul spre concretul întâlnirii cu Domnul şi cu semenii, în comuniune. Să urce spre înţelesurile divine şi să nu încerce să reducă dumnezeiescul la omenesc.