Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Atingerea Cerului

Atingerea Cerului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Irina Lucia Mihalca - 12 Ian, 2022

Legănată pe umerii tatălui, ca-ntr-un dans uşor, în ritmul paşilor, privea cu ochii mari bolta cerească şi stelele care se aprindeau rând pe rând. Aştepta cu atâta nerăbdare şi bucurie clipa asta.

Sâmbătă seara era ziua când urma să vină s-o ia de la cămin (o formă de grădiniţă cu program prelungit, de luni până sâmbătă, de la doi la şase ani, optată de părinţi pentru că nu aveau cu cine-o lăsa atunci când mergeau la serviciu). De la distanţă, când îl zărea, cu viteză alerga în braţele lui:

 - Tati, tati, ce dor mi-a fost de tine!

Înalt de aproape doi metri, frumos, puternic, cu părul negru şi pielea albă, tatăl o ridica pe umeri, după ce-o-mbrăţișa la pieptul lui, sărutând-o, privind-o cu atâta iubire. O simţea firavă, slăbuţă ca un fuior, un fulg. Doar ochii îi sclipeau de parcă de acolo viaţa-şi trăgea seva, de acolo-şi continua firele.

Cu mânuţele ei îl strângea tare- tare de gât de parcă nu i-ar mai fi dat drumul, ca, apoi, într-o clipă, să ajungă pe umerii lui. Atunci era cea mai înaltă, atunci atingea cerul.

Un cer întins şi ea, acolo, atât de aproape!

Cânta cântecele noi învăţate, privind tot ce vedea de la înălţimea ei. Tot drumul vorbea, nu se mai oprea, de parcă ar fi vrut să afle tot de lumea zărită prin ochii ei, recuperând nevederea de-o săptămână. O mirau stâlpii înalţi, postaţi din loc în loc, şi felinarele lor, clădirile, copacii, dealurile din zare, oamenii care treceau grăbiţi, adânciţi în gânduri, cu capu-n pământ parcă. Cu mâna, una câte una, desprindea câte o stea de pe cer, lăsând-o în urmă, spre-a le lumina trecătorilor drumul în noapte. În palme, fulgii mari de nea se topeau, iar în jur feeria zăpezii reda o lume din poveşti.

Obosită, în dulcele balans, ajungea adormită acasă. Era uşor luată şi aşezată-n pat.

În surdină, la difuzor, un cântec repeta refrenul: „Opriți timpul, clipa noastră minunată...”.

Ca prin vis simţea căldura şi parfumul mamei, mângâierea şi şoapta ei dulce:

 - Dormi, puiule, dormi, îngerii să te vegheze!

***

Prin ochii copilului, fulg în devenire. Coborâtor din stele, îngerul luminii - copilul!

O inimă rebelă spre marea regăsire. Cheia timpului Ei, acesta-i misterul! De dincolo de timp zâmbeşte Ea. Pe urmele visului - povestea, emoţia, visul! Tu, eu... poem plutind în(tr-un) vis!

Priveşte cu înţelegere totul în jur. În fiecare floare, stea, frunză, piatră, ascunse lecţii!

Povestea nu se opreşte aici! Asculţi?