Căderea spre înalt

Trilogia timpului, prin­tr-un ton liric de mărturisire și forma unui dialog neîntrerupt cu divinul, este, de fapt, un poem continuu, cum sufletul nu are întreruperi, nici curgerea unui râu. Sunt notate stări, interogații, impasuri, jubilații. Organul cunoașterii acestor stări este inima: „Cuvinte goale/ aud cei ce nu/ ascultă cu inima”. Ana Săcrieru este o poetă a Tainei, volumul domniei sale este una dintre cele mai frumoase creionări lirice ale poeziei religioase la noi. Poate că nicăieri contrafacerea, mimarea tensiunii, nu este mai evidentă și mai periculoasă decât în cadrul poeziei religioase. Or, în volumul de față, în cadrul strict al simbolisticii creștine (aș spune că, așa cum există poezie în formă fixă, există și poezie în conținut fix, la fel de dificilă, tocmai prin uzarea acestei simbolistici pre-date, este cazul poeziei religioase), tensiunea și autenticitatea trăirii sunt impresionante. Am așezat această poezie sub polaritatea despre care marea trăitoare creștină Simone Weil a scris lucruri capitale: greutatea și harul: „Lumină grea/ ne-atârnă de acel șiret firii... / Iar inima închide ochii de atâta greu,/ a amorțit aproape, strânsă-n grea lumină,/ în greu mister, prea greu de dus/ în timpuri de sfârșit...” Este o poezie escatologică, a „timpurilor de sfârșit”. A așteptării împăcate și neliniștite. Percepția acestui amurg al timpului dă fiorul tragic al volumului. Timpul este tocmai darul pe care îl primim pentru a ne bucura de a fi. „Știu, voi muri, dar câtă splendoare!” exclama Daniel Turcea în, poate, cel mai frumos vers mistic din literatura noastră. Despre această splendoare evidentă și invizibilă este și lucrarea poetică de față.

Poezia este efort, ascensiune, pas lângă pas pus cu răbdare spre iubirea care topește inima împietrită. Psalm și rugăciune găsim aici, două moduri ale limbajului, nu ale poeziei în sens doar estetic. Este un efort de a urca pe niște „trepte ale veș­niciei”. „Durerea lui/ nu mi-e decât adâncul greu/ din adevărul cel nespus/ al inimii mele”. Interiorizarea durerii este transfigurarea timpului. La Noche oscura del Alma despre care ne învață Sf. Ioan al Crucii nu înseamnă întunericul lipsit de Dumnezeu, ci noaptea veghetoare care așteaptă la candela înțeleaptă (și ne pregătește pentru) raza de lumină a arătării Sale. „Doamne, câtă lumină poate fi noaptea!” Atât de simplă și de puternică excla­mația. Într-un psalm intitulat Firul surprindem trei mișcări: 1. „Domnul meu, tu m-ai pierdut?”; 2. „Nu am greutăți în spate”; 3. „că ești tu cu mine-n ele”. Se alcătuiește astfel un înțeles de parabolă, Dumnezeu e prezent în chiar crucea pe care ne-a dăruit-o. Iubirea aceasta „care nu e de pe pământ” depășește pragurile dintre timpuri. Căderea în înalt este, din altă perspectivă, coborârea în inimă, gestul fundamental care face posibil dialogul: „Ritmul cuvintelor, Doamne,/ nu știm să-l cântăm/ e ritmul greu al inimilor noastre”. Trilogia timpului este, la o lectură adecvată intenției, centrată pe cele trei temeiuri (alt cuvânt-cheie în volum) ale lui eu sunt: calea, adevărul și viața. Acestea sunt „subiectele” poeziei de față. Gestul clipirii sau gestul respirației nu sunt, în ordine poetică sau metafizică, doar simple metafore, ci „identificări” ale timpului în colosala sa ambiguitate. Respirările, cum zice Nichita, sunt scandări ale timpului, apropieri de Dumnezeu. Volumul are trei secțiuni, trei fețe ale timpului, trei momente ale devenirii interioare: Dincolo de timp, La hotar și Clipe fără timp... Timpul nu are aici nimic „filozofic”, meditativ, este acel pe cale care ne poartă spre înal­tul mereu invocat.

A despleti înțelesurile unei asemenea poezii nu este treabă lesnicioasă, pentru a fi împlinită, poezia religioasă își asumă o vulnerabilitate, o lepădare a armurilor care nu este obișnuită altor genuri. De aceea o poți răni scriptic. Să luăm un exemplu, iată un vers simplu: „Durerea lui/ nu mi-e decât adâncul greu/ din adevărul cel nespus/ al inimii mele”. Avem în acest enunț simplu, numit precis, elementele fundamentale ale căutării (toată poezia de față este o căutare): durerea, adâncul, greutatea, adevărul, inima. Tehnica unei asemenea concentrări lirice nu este deloc la îndemâna oricui. Într-o foarte muzicală Rugăciune vorbește despre „durerea grea a mâinilor căzute” a neputință: „un singur lucru ai uitat:/ cum să mă-nveți/ să mă îndur.../ să iert, să uit...” Adresarea la persoana a doua implică această Prezență absentă care este adresantul poemelor rugăciune, poemelor mărturisire, poemelor imn. Este o imagine poetică recurentă în acest volum care mi-a atras atenția: aceea a clipirii. Nu întâmplător avem o sintonie între gestul fiziologic („Greul zilei se lasă în pleoape”) și clipa, unitatea punctuală a timpului sufletesc. Dar a clipi înseamnă și a opri pentru o fracțiune de timp lumina. Simbolic, prezența copleși­toare a Celui ce nu poate fi văzut se trădează astfel prin acest elementar gest instinctual, transformat în omagiu divinului. La o lectură superficială, o astfel de poezie poate părea cititorului neobișnuit să întârzie asupra înțelesurilor (înțelesurile vin totdeauna la urmă, după ce ai adăstat îndelung asupra textului, ele sunt incompatibile cu trecerea grăbită printre cuvinte), prea simplă, prea centrată pe a spune. Dar tocmai prin asta ea este doxologică. Comparația, ca figură retorică, este posibilă numai în măsura în care universul este coerent și alcătuit armonios. Lucrurile își corespund muzical unul altuia, se îmbină unul cu altul, cu golurile, respectiv plinurile lor. Implicit, făcând poezie, comparații adică, Îl cinstim pe Cel ce a făcut astfel Lumea. De aceea este poezia atât de esențială funcționării lumii. „Căutarea Întregului/ ființei noastre/ este imensul dor/ al veșniciei vieții.” Evident, cele două părți tânjesc puternic una după alta, și ambele deopotrivă după Înalt. Și, în această apropiere, din această apropiere se naște adevărul: „Suntem câmpul de grâu al inimii adevărului”. Sau „Prin ochii noștri,/ Adevărul își zărește uneori/ depărtările inimii lui”. Ni se sugerează aici un spațiu, este tocmai spațiul în care trăiește o astfel de poezie, aceste depărtări ale inimii, autocontemplate în ritmul ei, care este ritmul vieții. Iar metafora subiacentă a rodirii presupune și ea, desigur, semnificații simbolice de căutat departe, în știute parabole. Și totul culminează în această energie unificatoare care este iubirea. Dragostea nu exclude suferința, sau asumarea suferinței de către „psalții veșniciei”: „O frână mi-apasă privirea/ ești tu, om ce rană mi-ai fost” sau „A mea/ rămâne pojghița/ de sânge uscat/ de pe rana ta”. „Însă noi suntem o cruce/ pentru a nu ne mai desparte”.

Deci timpul este darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut pentru a porni la drum spre El. De aceea el, timpul, marchează sfâșierea originară a ființei între suflet și materia ponderală. „Ruperea timpului în­suși/ este ruperea mea de tine./ Ca o prăpastie/ a singurătății văzute de sus,/ de pe culmile noastre,/ eu și tu un cer nesfârșit... Cerul nostru e sfâșiat,/ a suspinat culmea de dea­supra prăpastiei”. Poezia Anei Săcrieru este o splendidă actualizare a universului imaginar al dialogului cu divinul, statuat prin Cartea fundamentală și prin comentariile Pă­rinților la aceasta. „...neînțelesul lumii” vine astfel să ne vorbească încet, la ureche. Cei ce au... vor auzi... Să încheiem tot cu spusa marelui poet mistic Ioan al Crucii: „La sfârșit vei fi întrebat despre iubire. Învață deci să iubești!” În acest sens, avem aici o carte de subtilă învățătură...