„E-atât de sigur că nu mai este moarte”

„Hristos a înviat!” Acest adevăr care străbate cu lumină veacurile şi inimile creştinilor este în acelaşi timp o sursă inepuizabiă de inspiraţie pentru o seamă de poeţi. În lirica românească, Învierea Domnului este o temă constantă, regăsindu-se la poeţi precum Mihai Eminescu, Alexei Mateevici, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, George Coşbuc, Costache Ioanid, Maica Teodosia Laţcu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru şi mulţi alţii.

Mihai Eminescu, în celebra sa poezie Învierea, ne poartă prin atmosfera unei bătrâne mănăstiri, către momentul cutremurător de la miezul nopţii de Paşti: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare Christos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ […] «Christos au înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!»”

Cunoscut mai ales pentru frumoasele versuri închinate limbii române, preotul Alexei Mateevici creează în poemul Hristos a înviat! un crescendo plin de tensiune şi aşteptare, asemănător trăirii pe care-o avem în fiecare noapte de Paşti înainte ca preotul să spună formula mult-aşteptată: „Se aşternuse piatra pe proaspătul mormânt/ Şi noaptea coborâse, acoperind cetatea./ Se liniştise neamul vânzării pe pământ,/ Era o taină mare, minune-apropiată”. Autorul aminteşte apoi de tăcuţii străjeri care nu aveau habar ce urma să se întâmple, de tunetul lung care se aude când fulgerul ceresc străbate mormântul, iar Hristos iese biruitor, lepădând lespedea. Ultima strofă are valenţele unui adevărat imn: „Cântaţi cu bucurie acelui Ce-au scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ Îi Paştele! Viaţă! Hristos au înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească!”

Sub titlul Christos a înviat!, Alexandru Vlahuţă realizează un tablou în antiteză: pe de o parte - binele făcut oamenilor de Fiul lui Dumnezeu, în timpul vieţii pământeşti, blândeţea şi mila faţă de toţi, iar pe de altă parte - invidia, nerecunoştinţa multora, dar mai ales ura fariseilor şi cărturarilor care L-au răstignit. În ultimele strofe este sintetizată o întreagă învăţătură: „S-au veselit necredincioşii/ C-au pus luminii stăvilar,/ Dar ea s-a întărit în focul/ Durerilor de la Calvar.// Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric/ Şi nimeni nu v-a mângâiat,/ Din lunga voastră-ngenunchere/ Sculaţi. Christos a Înviat!”

Costache Ioanid, cu iscusinţa unui bun peisagist şi creator de atmosferă, descrie momentul Învierii şi mirarea oamenilor: „O zi cu soare în Iudeea,/ Ierusalimu-i frământat./ Se-ncrucişează şoapte-n stradă: ­Iisus din morţi a înviat!/ S-a tulburat cetatea sfântă./ Şi omul prost şi înţeleptul se duc la Golgota-n grădină,/ Mai pe furiş şi mai de-a dreptul.” Lungul său poem Christos a înviat! este un prilej de a versifica despre judecarea lui Iisus, despre răstignire, despre sentimentele ce-i animau pe toţi cei ce au pus la cale omorârea nevinovatului Învăţător. Dar sunt descrise şi bucuria ucenicilor şi zelul lor de a anunţa minunata veste. „A-nviat Viaţa lumii - cine-i poate sta în cale,/ Sus în ceruri serafimii cântă-ntruna osanale./ Prin cetate ucenicii s-au aprins de bucurie,/ Îndrăznesc în gura mare a vesti credinţa vie.” Poezia lui Ioanid continuă în stilul său pietist şi moralizator, întrebându-i pe creştinii de azi dacă au credinţă şi dacă nu-L trădează cumva pe Domnul, îndemnându-i ca după Jertfa şi Învierea lui Hristos să nu ducă o viaţă de întuneric şi păcat.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu a scris multe poeme în care apare mai ales ideea de jertfă, dar cum la Înviere se ajunge doar prin Cruce, am ales din creaţia maicii o strofă emblematică: „Aşa porneşti spre Golgota,/ Pe calea de durere,/ Cu crucea tuturor şi-a mea,/ Spre moarte şi înviere” (Via Dolorosa).

Lăsând la o parte viziunea teologică, mai greu de receptat de cititorii de la sate, care îl iubeau atât de mult, George Coşbuc aduce în versurile sale bucuria întregii naturi şi a oamenilor în ziua sfântă de Paşti: „Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a înviat!/ Şi râde-atâta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare” (La Paşti).

Octavian Goga, în poezia E sărbătoare, are o abordare care nu se îndepărtează nici de această dată de implicarea sa profund socială. „E sărbătoare pe câmpie, şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare./ Sunt Paştile cele frumoase, şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate.” După acest început plastic, ideile converg spre Domnul Înviat, Care va răsplăti în Împărăţia Sa tuturor celor necăjiţi, celor care au suferit nedreptate pe pământ, gân­din­du-se, desigur, la ţăranii români asupriţi de veacuri întregi.

În Psalm de Paşti, Adrian Păunescu lansează un îndemn fără echivoc: „Creştine, ca să poţi renaşte,/ Deschide crucii orice porţi,/ Rectitoreşte-te de Paşte,/ Hristos a înviat din morţi!”

Incursiunea prin poezia românească dedicată Învierii Domnului o încheiem cu splendidele versuri scrise de Ioan Alexandru: „Nu mai este moartea la putere,/ Giulgiuri rămase goale prin mormânt,/ Pământul sfâşiat de înviere/ E vindecat de celălalt pământ.// De-acuma vieţuirea-i libertate,/ Teama de moarte-a dispărut,/ Străvezi, umilă vietate,/ Paradisul care te-a-ncăput// E-atât de sigur că nu mai este moarte,/ Că voi pleca de-aici fără să mor./ Mă-ntorc la tine mamă de departe/ Cu fiul tău la chip nemuritor” (Învierea).