Eminescu - Eroul nostru Eponim

Eminescu a devenit, spune acad. Alexandru Surdu în Eminescu și filosofia¹, Eroul nostru Eponim. Argumentul? Iată-l: „Eminescu a fost, desigur, cel mai mare poet român și a devenit cu timpul Eroul nostru Eponim, căci dacă spui Eminescu, zici România și dacă spui România, zici Eminescu. Aceasta, fireș­te, în măsura în care tu însuți ești român. Dar nu-i obligatoriu, fireș­te, să fii român”.

Cad astfel toate construcțiile negatoare și denigratoare.

Întoarcerea la Eminescu, la creația lui, la întregul univers de gânduri, preocupări și proiecte îl scoate din curgerea timpului și-l restituie prezentului cu tot ceea ce presupune acest fapt. Unul dintre acestea ar fi demumificarea lui Eminescu, revelarea vieții care renaște prin fiecare cuvânt, enunț și gând care intră în rezonanța gândirii omului contemporan.

Un portret psihologic îl aduce pe Mihai Eminescu mai aproape de noi. În acest crochiu, hiperexactitatea și perfecțiunea ar fi polii personalității sale.

Aspirația spre perfecțiune este comună tuturor creatorilor, inspi­rați fie de duhul Binelui, fie de cel al Răului - fausticii, ambele tipologii recunoscând inspirația ca sursă a creației, ei înșiși considerându-se instrumente prin care comunică o forță superioară - Dumnezeu sau Satan.

Epoca modernă vorbește despre relația dintre geniu și nebunie. Relația nu este biunivocă, având un amendament: a fi nebun nu înseamnă a fi geniu.

Ideea genialității spirochetice, dezvoltată de Thomas Mann în Doctor Faustus, nu se aplică lui Mihai Eminescu. Dacă e posibil a se vorbi despre o evoluție de la genialitate la nebunie, nu același lucru se întâmplă în relația nebunie-genialitate: un geniu poate înnebuni, dar un nebun nu devine, ipso facto, geniu. „Eminescu era un «Super Faustus», pe care nu l-ar fi ocolit Mefisto”, un geniu „înainte de orice semnal al vreunei boli psihice sau intervenții demonice”. Un geniu, nu un nebun.

Aspirația spre desăvârșire în toate zonele vieții - relații cu ceilalți, cu sine, cunoaștere enciclopedică și informațională, cunoașterea fiind setea de a cuprinde cu mintea-i „nemargini de gândire” - era coincidentă cu aspirația către exactitate, care este perfecțiunea ca atribut al genialității.

Psihiatria numește această orientare spre perfecțiune hiperexactitate. Karl Leonhard o consideră o trăsătură de caracter accentuată și vorbește despre clasificarea perso­na­lităților în hiperexacte, hipersenzitive (exaltate), hiperperseverente, nestăpânite și demonstrative. Literatura lui Shakespeare le ilustrează pe toate: Hamlet - hiperexact; Romeo și Julieta - hiperemotivi; Macbeth - hiperperseverent, Othello - nestăpânit, Richard al III-lea - demonstrativ.

Dramatismul rezultă din ina­decvare: aceste persoane luptă pentru obiective ideale care nu se potrivesc/nu sunt compatibile cu trăsăturile lor de caracter. Așadar, idealul este contrar firii lor.

Aspirând spre perfecțiune, Eminescu relevă ca trăsătură accentuată de caracter hiperexactitatea, nu însă și hiperperseverența. Această absență ar explica fugile lui: de la școală (nu și de învăță­tu­ră, curiozitatea intelectuală rămânând o constantă a vieții sale, care face din el omul deplin al culturii noastre), de cariera de profesor pe care i-o dorea Titu Maiorescu, nefinalizând doctoratul de la Berlin: „«Fuge» în genere de tot ceea ce nu-i place, cu orice risc”. Încearcă în acest fel să se păzească de activitățile contrare firii sale.

Eminescu se simte bine în domeniul creației poetice: scrie ce vrea și despre ce vrea, în felul și în ritmul său laborios cum o dovedesc manuscrisele - laboratorul gândirii eminesciene, un „cosmos originar”.

Locul de unde nu fuge Eminescu este jurnalistica, pe care, inițial, a asociat-o creației, scrisului creator. Acum se formează „bătăturile poetului”, despre care vorbea Nichita Stănescu, suprasolicitarea ducându-l spre psihopatie, caracterizată prin suferință psihică, prin oboseală nervoasă.

O primă constatare: „Cât a depins de el însuși, Eminescu a știut să «fugă» de necazuri”. Făcea, așa­dar, ceea ce îi plăcea să facă. Presat să facă ceea ce nu-i plăcea, ce nu se potrivea firii sale - să ducă la exactitate și perfecțiune un lucru considerat inutil, Eminescu ajunge într-un punct în care nu se mai recunoaște.

Când vorbea, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, despre modul în care înțelegea el însușirea cu­noș­tințelor filosofice: „«renașterea intuitivă a gândirii lui (a lui Kant, n.m.), cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet»”, Mihai Eminescu releva o bună cunoaștere de sine, a caracterului său - hiperexactitatea cu aspirația spre perfecțiune și emotivitatea, sensibilitatea emoțională care l-a dus la perfecțiune în poezie.

De ce nu a fugit Eminescu și din jurnalistică?

Aici, spune acad. Alexandru Surdu, ne lipsește ceva, și avansează câteva supoziții: „...motivul pentru care și-a jertfit Eminescu sănătatea mentală, cauza pe care n-a vrut sau n-a mai putut să o evite, căci tulburarea mentală (neereditară, neinfec­țioasă și fără leziuni craniene anatomice sau fiziologice) este un mijloc de apărare împotriva unor stări de conștiință insuportabile: suprasolicitare (stres), îngrijorare, frică, revoltă, supărare. După propriile lui mărturii, ar fi fost oboseala, după alte relatări ar fi fost permanenta îngrijorare în legătură cu situația lui financiară sau revolta față de trădarea țării, căreia îi putea răspunde numai prin articole de presă, prin combatere și nu prin tăcere”.

Poezia a rămas idealul său neîntinat. Pe Mihai Eminescu, însă, îl putem afla în tot universul său de creație, inclusiv în Caiete, cosmosul său originar, din care răsare Kronos - timpul cosmic ireversibil, și Kairos din fuiorul căruia se desprinde, în sensul devenirii, efigia unui geniu și încărcătura pe care am moștenit-o, tot o merinde a sufletului.

Mihai Eminescu este Eroul nostru Eponim. „Fără națiunea mea, nu e lume”, spune poetul. Fără Eminescu, nu e lume românească...

Notă:

1. Alexandru Surdu, Eminescu și  filosofia, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2020.