Incursiune în lumea poetului care scoate lumina din noapte

Volumul „Triaj prin sânge și valuri”, de Alexandru Petria (editura Tribuna, 2024), îmi dă sentimentul unei călătorii prin poezia existențială a unui poet de atitudine și altitudine care, de-a lungul vremii, s-a evidențiat prin scrierile sale publicistice ca un formator de opinie implicat, dedicat, pătimaș chiar, care surprinde degradarea vieții contemporane și metehnele societății actuale.

 Caracterizarea făcută de poetul și criticul literar Ion Cristofor, în eseul „Un lup singuratic” în revista Tribuna, este mai mult decât aș putea spune eu care îi cunosc de puțin timp activitatea literară și publicistică: „Alexandru Petria este un franctiror solitar al presei românești de după 1990. Un cavaler fără pată și prihană, ce pune adevărul mai presus de orice. Un ziarist situat la polul opus al presei vândute de azi, dotată cu vocația slugărniciei. Publicist de talent, de mare probitate etică, Alexandru Petria s-a afirmat deopotrivă ca prozator și poet, autentic în ambele ipostaze”.

 Alexandru Petria este un autor despre care până mai ieri nu știam mai mult decât că-i place să scrie și, după cum am descoperit, o face cu pasiune, într-un mod voit excentric, așa cum și trăiește, ceea ce îl face oarecum singular în lumea literară contemporană, în care se simte „un lup singuratic”. Nu pentru că vrea să impună o direcție, ci pentru că își urmează calea fără a-și căuta adepți, vorbind „propria limbă”, singura și aceeași limbă care nu e „bifurcată ca șarpele,/ două limbi ascunse în una - depinde a cui binevoință o căutai”. Nu vrea să placă, ci să fie întregit cu propria-i ființă și conștiință, nelăsându-se afiliat ori asimilat decât de propriile credințe și valori, rămânând o „voce” distinctă în hărmălaia literară de pe la noi. Are un crez de la care nu se abate „cum ai o singură moarte, așa și o singură voce”, și ea, vocea „e cartușul din buzunar care-ți dă siguranță când îl pipăi”, îl urmează și îi definește parcursul literar.

 Poemele sale par să fie scrise când cu pana, când cu spada. Scrie și despică, scrie și respiră, scrie amar și cuprins de o mare dezamăgire „ca o flacără/ care nu urcă pe panta oricărui aer”. Dacă e să ne referim la titlu, putem spune că scrie chiar cu sânge, un element al vieții care sugerează intensitatea trăirii, autenticitatea și conectarea profundă cu sinele. Scrie, evidențiază și ironizează cu un sarcasm bine dozat, tot ce crede că este nepotrivit în societatea de astăzi plină de bube, neputințe și mediocrități, fără a da însă soluții, ci doar din postura de fin observator: „după 40 m-am obișnuit să privesc oamenii în ochi/ până le scrâșnește coloana vertebrală/ și-i scapă aroganța în pantaloni”, „salvarea-i spațiul care ne hurducă”, „scufundarea-i o naștere cuprinzătoare”, „îți atârnă gura de inimă/ și te crezi specialist”, „timpul este boala și noi simptomele”, și exemplele pot continua cu generozitate. Căută în avalanșa de întrebări și posibile răspunsuri sensul existențial, dar și „pacea imposibilă”, „o pace totală în lume” pe care „nimeni n-o să ajungă s-o poarte pe picioare”. Poezia sa se distinge printr-un limbaj expresiv și alert, aforistic pe alocuri, direct și lipsit de zorzonele: „spune ce gândește și gândești -/ un sadism al adevărului sau un masochist asu­mat?”, nu știm! Cert este că îndeamnă la atitudine, militează pentru păstrarea inte­grității morale și spirituale, amintind că viața e „o lupă înșelătoare”, care ne face să plătim „până la ultima suflare” când „ora judecății nu întârzie”.

 Poemul „lumina ascunsă în lumină” este unul dintre cele mai grăitoare exemple că poetul își asumă să fie o conștiință vie care nu abdică, ci își asumă în plină tulburare planetară, în plină furtună socială, poziția de a rămâne în granițele propriului adevăr, conștient „că te arzi când atingi lumina”, „lumina reală” care „are spatele luminii lor”, ori că „dimineața/ n-are rost să se spele pe ochi că e noapte” , „adevărul e dincolo de ce pare”, refuzând să intre în pielea „fiecărui nebun” care „se bate/ pentru măcar două minute pe soclu”. Aceeași atitudine o regăsim și în versurile: „nu știu dacă merită să-mi prăfuiesc pantofii”, „dreptatea orbilor”, „duceți-vă dracului!”, „alunecarea în lume” etc. Remarcabile și „joint”-turile care definesc succint dragostea: „să dai apă/ fantomelor/ ca să înverzească”, „o să te iubesc/ până curentul electric/ se va opri în cabluri să respire”, „fericirea-i ca o clipire fără ochi/ când tremură sufletul pe tine; /ochii vin/ când nu mai sunt de folos”.

 Tonul grav cu care abordează marile teme și temeri existențiale se îmblânzește când amin­tește de fiica sa, copilărie, bunici, dragoste. De mare sensibilitate este poemul „pe două inimi n-are trecere zăpada”, amintin­du-ne că după lumină, „singurul lucru/ care nu se uzează” este iubirea „dacă vine iarna și copacii își strâng/ la piept/ mâinile de frig/ să-și țină caldă seva,/ ne strângem și noi în brațe, iubito” (…) „o să rezistăm/ cum rezistă copacii”.

 „Triaj prin sânge și valuri”, un titlu incitant care atrage atenția, te duce cu gândul la triajul unei gări unde trenurile se descompun și se recompun pentru a porni în alte direcții, triajul care se face la urgențe repartizând bolnavii pe diferite secții. Poate fi interpretat ca o metaforă a procesului de selecție și confruntare cu experiențele intense ale vieții, într-un context marcat de suferință, pasiune și schimbare. O invitație la introspecție și la explorarea profunzimilor emoționale, într-o lume în care trebuie să navigăm prin valurile imprevizibile ale existenței, purtând cu noi rănile și pasiunile care ne definesc. În spatele angoaselor de care încearcă să se elibereze, a privirilor care-au obosit să vadă „că și calculele foarte realiste/ sunt fix pix”, concluzionând amar: „se întâmplă numai ce e dat și puterea nu-i la noi”, este lumina - simbol al speranței, al eternului, temă prezentă atât în volum, cât și în operele multor autori.

 Cele peste 150 de pagini de poezie autentică semnate de Alexandru Petria ne arată un poet neconvențional, care nu se limitează la o simplă observație a realității. Folosindu-se de simboluri puternice: triaj, sânge, valuri, lumină, poezia lui devine un instrument de analiză a condiției umane, el invită cititorii la intro­specție și reevaluarea valorilor personale și sociale. 144 de poeme despre adevărurile care nu tac, despre „cât sens împachetează aparența lipsei de sens”. Cartea începe cu poemul „când încep să fugă câinii în oraș” și se încheie cu „rămâne pe altădată”; un cuprins ce incită la lectură pentru a afla scenariul care are loc în aceste coordonate și dorința de a ști ce promite poetul la finalul cărții. Deznodământul se dezvăluie doar citind pe verticală un poet cu un parcurs existențial tumultuos care are încă multe de spus. În concluzie, „Triaj prin sânge și valuri” este un volum de atitudine, unul care nu iartă, nu mângâie, dar scoate lumina din noapte.