Mai citește cineva?

Am avut privilegiul să cresc într-o casă plină de cărți. Doar în biroul bunicului meu, fizicianul Nicolae Bărbulescu, erau trei-patru biblioteci uriașe. Un corp cen­tral, alcătuit din trei părți, cu geamuri de sticlă în părțile superioare, dulăpioare cu chei, jos. În laterale, alte rafturi ticsite cu cărți până aproape de tavanul care era la patru metri. O ușă de lângă divanul cel mic, unde dormea bunica, chimista, era transformată în bibliotecă, nu se mai deschidea. În fine, mulți ani trona lângă fereastră și impozantul birou de stejar o mică bibliotecă rotativă din lemn, pe care îmi plăcea s-o învârt uneori. Eu furam din bibliotecă acele cărți care mă tentau, când lipsea bunicul de-acasă. Uneori și le căuta necăjit, dar le găsea la hoțul familiei. Nu mi-au interzis niciodată să citesc chiar și cărți „nepotrivite”, dar aveau grijă să-mi dea cu recomandarea că o să-mi placă. E drept că după ce au văzut că obiș­nuiesc să cotrobăi, au mai închis cu cheia unele sertare care ascundeau diverse materiale la care nu era indicat să am acces. Dar tot dădeam de chei.

Și în camera mea o ușă era transformată în bibliotecă, plină cu cărți de toate felurile.

O a treia încăpere avea un perete întreg cu o bibliotecă modernă, modulară, cu rafturi fixate pe țevi de aluminiu și un mic bar încastrat. Aceea era biblioteca mătușii, sora mamei, cu cărți de arhitectură, artă, pictură, călătorii. Nu cred că era un domeniu care să lipsească: filosofie, istorie, științe, artă, literatură, critică literară, memorii, biografii ale oamenilor celebri. Dar Marea Enciclopedie franceză trona superioară în nenumărate volume, fiind regina tuturor. O nebunie! Greu m-am despărțit de unele volume de-a lungul anilor, cărți pe care am considerat că nu mai sunt necesare, din lipsă de spațiu. Altă lume, alte vremuri! Acum, trebuie să recu­noaștem,  generația tânără, minimalistă, a scăpat de acarieni.