Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Nostalgii din trăistuța galbenă

Nostalgii din trăistuța galbenă

Un articol de: Daniela Șontică - 17 Dec, 2017

Nimic nu poate încețoșa amintirea colindatului din copilăria petrecută la țară. Fericiți, înarmați cu traistele noastre, abia așteptam să luăm zăpada sau noroiul în picioare, să trecem gălăgioși printre curțile împrejmuite cu țambre de lemn văruite, printre grădini delimitate cu plasă, printre răzoarele marcate de gărdurariță cât statul unui om. An de an, de generații întregi, și părinții noștri tot așa făcuseră, colindam de la un capăt de sat la altul toate casele.

Spuneam un singur colind, era în comunism, iar cei mari se temeau să ne învețe colinde mai ­explicite cu Nașterea Domnului. Colindul spus de flăcăi începea proletar, cum fusese modificat în acei ani: „Sus plugari, nu mai dormiți,/ Vremea e să vă treziți...” Noi, cei mici, cântam simplu: „Foaie verde portocală/ Noi suntem copii de școală/ Și-am venit să colindăm,/ Pe la case să urăm:/ Bună dimineața la Moș Ajun,/ Și mâine cu bine la Moș Crăciun...”.

Însoțiți de unul sau doi adulți care ne apărau de câini și ne luminau calea cu laternele, porneam. Nu-mi aduc aminte să nu ne fi primit cineva, toți așteptau bucuroși venirea noastră. Colindam pe ulița principală, ne abăteam un pic pe două ulicioare, spre Căneală și apoi spre Linia-Moartă, unde drumul se înfunda, apoi Pe-Pod, coboram pe lângă vechea cooperativă, urcam spre noul magazin, apoi, printre garduri în sus, spre cei care locuiau pe ulița De-la-Deal, treceam apoi cu pas vioi spre casa pădurarului, bucuroşi că soția lui ne dădea mereu gogoși calde... Pe urmă coboram spre partea cu casa noastră. Mergeam și la cei de Peste-Izvor. Cei colindați ne dădeau covrigi, colaci, mere, nuci, turte, gogoși și biscuiți. Toate de post, se înțelege. Umblam într-o singură ceată toți copiii satului, în jur de 20. Ajungeam acasă rupți de oboseală răsturnam conținutul într-o copaie de lemn și număram. De parcă nu știam că numărul era egal, și eu și fratele meu primiserăm aceleași daruri... Doar trăistuțele erau diferite: a mea era galbenă, a lui roșie cu niște dungi albe. Ne făcuserăm datoria, ­de-acum urma să-l pândim pe Moș Crăciun.