Perspective: Pagina albă

Una dintre descoperirile de importanță majoră petrecute după 1989 a fost aceea că în închisorile perioadei staliniste s-a născut o literatură importantă chiar și numai cantitativ. O literatură memorată, pentru că, în condițiile date, nu putea fi scrisă. Dacă partea memorialistică s-a impus aproape imediat ce a început a fi publicată, formând deja o bibliotecă și generând numeroase studii, poezia carcerală a rămas, cred, marea pagină albă a istoriei noastre literare. Nici o istorie din cele mari publicate în ultimii ani nu-i acordă un capitol special, cum cred că ar merita. Explicațiile pot fi mai multe. Este, mai întâi, dificultatea obiectivă a corpusului de texte. Lipsește o serie, o colecție specializată, care să redea impecabil filologic și pe cât se poate mai aproape de exhaustiv cam tot ce s-a păstrat (multe cărți au fost publicate după 90 în edituri mici și sunt intruvabile cercetătorului, cine știe câte alte manuscrise vor mai fi fiind prin arhivele de familie) din această literatură, cu note amănunțite despre autori, puțini având azi notorietatea unui Radu Gyr, Voiculescu, Paul Sterian, Sandu Tudor sau Andrei Ciurunga. Mai dificile sunt însă impasurile teoretice. Poezia carcerală cere o revizuire a teoriei literare. Travaliu de gândire neasumat încă de nimeni, din câte știu. Punctele de abordare ale acestei poezii pot fi numeroase: estetic, istoric, moral, teologic, politic, antro­pologic. Se ivește un „conflict al interpretărilor”, în măsura în care aceste criterii se amestecă și este greu să decizi care ar trebui să predomine. Mărturia suferinței este, cu siguranță, cea mai impresionantă. Sunt totuși cel puțin două întrebări pe care lectura poeziei carcerale le ridică: 1. De ce oamenii aceștia, traversând infernul, au simțit nevoia să se refugieze în poezie? Putem afla multe despre om și despre esența poeziei încercând răspunsul la această întrebare. Și 2. De ce tematica acestei poezii este predominant religioasă? Lucrul pare un de-la-si­ne-în­țeles și totuși nu este deloc așa. S-a spus că după Auschwitz și Hiroshima nu se mai poate scrie poezie. De adăugat și după Gulag. Numai că oamenii aceștia nu au scris poezie cu imagini și cuvinte, au scris cu sângele și carnea lor. N-au încercat „să facă frumos”, ci să exprime. O stare-limită a condiției (sub)umane, o stare cum nu mai fusese cunoscută până atunci. De aici trebuie pornit pentru a scrie pagina lipsă din istoriile noastre literare. Poeticul însuși s-a schimbat, odată cu schimbarea condiției umane, a victimelor și a călăilor deopotrivă. Aceasta explică regăsirea unei Imitatio Christi, o „săptămână a Patimilor” continuă, care a durat ani și decenii și care pentru mulți s-a terminat în groapa fără cruce. Oamenii aceștia devin Christofori prin poezie. Poezia capătă multe funcții pe acest drum al Golgotei: este mărturie, rugăciune, prohodire, amintire, testament, bocet, strigăt de revoltă, decla­ra­ție de dragoste, cântec de leagăn, psalm, pastel, ba­la­dă, colindă, priceasnă, cinematograf interior, di­mineață și apus al sufletului. Este, poate, tocmai asta în primul rând: mijlocul de a-și păstra sufletul când trupul era schilo­dit cu cele mai atroce metode inventate de mintea u­mană. De aici, poate, principala trăsătură a acestor poezii: transparența. Par scrise prin spectrele din camera-spital sau din celula de ciment. Se stră-vede prin cuvinte.

Literatura română modernă - de la Maiorescu citire și trecând prin pontifii interbelici Călinescu, Lovinescu, până la magiștrii generației â60 - s-a construit pe axioma autonomiei esteticului. Mai este această axiomă aplicabilă în cazul poeziei carcerale? Ne-am întors astfel la întrebarea de la care porneam. Nu se aplică aici, mai degrabă, formula Monicăi Lovinescu de est-etică? Nevoia (setea) de poezie și, deopotrivă, nevoia de rugăciune funcționează împreună și simultan în spațiul carceral și se dezvăluie reflecției noastre, celor de azi, ca o interogare dureroasă și ca somație de a regândi locurile comune ale comodității intelectuale. Poezia carcerală nu e altfel, uneori sună ca un Goga, alteori ca un Eminescu, alteori ca Arghezi, dar a te raporta în acest fel la ea înseamnă a-i rata mesajul. Altfel ea devine prin contextualizare: o metaforă, o imagine cu alt mesaj decât în poezia „pe hârtie” (ca în strofa aceasta, dinadins aleasă pentru simplitate: „Mare fie-ți, Doamne, slava,/c-ai trimis cu sfânt temei/rândunele la Jilava/și la Gherla porumbei!”). Nu o estetică a urâtului este de găsit aici, chiar în descrierile cele mai atroce, ci o estetică a suferinței. Perfect integrabilă unei viitoare istorii a literaturii. Orice antologie de astfel de poezii este un martyrion, un loc în care funcția soteriologică a poeziei devine primordială.

Să ne întrebăm, în final, de ce oare orice încercare de scriere, deținerea oricărui obiect care ar fi putut fi folosit la scris erau atât de aspru pedepsite? Nu cumva pentru că torționarii simțeau că de aici vine pericolul cel mare? „Cu moartea-n fibre trupul mai rezistă,/o parte-n cântec, alta în batistă” (Andrei Ciurunga).