POEZIE: Florin Dochia

Absenţă

atâtea lucruri stau în nelucrare
atâtea cântece-ngheţate-n ram
de parcă nu m-ai auzit când Te-am
strigat să ieşi din marea-Ţi nepăsare 

sunt dansuri fără dansatoare
cuvinte fără guri - sunt fără geam
priviri cătând al inimii balsam
sunt păsări ce-au uitat să zboare

acum nici o durere nu mai doare
nici un călău perfid nu e infam
şi înţeleg de ce tot aşteptam
tăceri să mi Te înconjoare
uitări închise-n stele căzătoare.
Neştiutei

în neştiinţa mea ce fericit eram
ca mierla povestind cu puii ei pe ram
despre-ntâmplări din alte veri fierbinţi.
în neştiinţa mea ştiam că minţi
şi mă minţeam şi eu fără-ncetare
hălăduind pe-ale infernului culoare
un labirint cu uşi nenumărate
prin care doar iubirea ta răzbate
ca o lumină ce mă înfăşoară
şi-mi face nemurirea mai uşoară.

când seara dimineaţa şi-a pierdut
tristeţile cuţitele-şi ascut
şi-şi taie căi în carnea nedormită
adaugă-n chemare o ispită
şi-n orizont apusuri false înfiripă.
de insomnii eu am să fac risipă
căci în exil eternitatea pleacă 
mă-ndrăgostesc de-antichitatea greacă
şi-mi iau de prieten pe unul ca orfeu:
să-mi fii euridice îmi voi dori mereu.
Spleen

tristeţea e o pasăre flămândă
închisă-n colivia-n care-aşteaptă
o altă pasăre ce a uitat să zboare
şi lanţuri are de aur la picioare
iar cântu-i e acuma doar o şoaptă
şi inima o frunză tremurândă

tristeţea este vorbă nu cuvânt
e umbră-n care carnea n-are loc
e spulberare-n cerurile grele
tristeţea-i lipsă de-adieri în vele 
e apă revărsată peste foc
e o cenuşă ce visează vânt

tristeţea e un zbor care s-a frânt
şi-a devenit pe ape o plutire
a unei umbre care-a fost odată
femeie-n braţe de bărbat purtată 
iubită nopţi şi zile în neştire
tristeţea e linţoliu nu veşmânt.