POEZIE: Mihaela Aionesei

Lângă cruce

Aici lângă cruce 
mi se deschid 
venele. Sângele 
parcă-i mir
îmi vindecă 
rănile.

Aici lângă cruce
mă-ntâlnesc 
cu mama. Pe înserat 
se apropie
cu cerul în spate
și tata.

Aici lângă cruce 
plânsul meu 
e prunc. Inima 
nu mai e piatra
ce-mi vine 
s-o arunc.

Numai lângă cruce 
trupul meu 
e zmeu. Mâinile 
împreunate
înalță un curcubeu.

Numai lângă cruce
mă așteaptă 
sfinții. Să îndepărteze 
grabnic
hăurile minții.
Numai lângă cruce
mă alin 
la greu. Aici 
lângă cruce 
mă găsiți mereu.

Mărturisire 

Cineva mă întreabă
dacă sunt credincioasă
doar pentru că am scăpat 
la sfârșitul conversației
un Doamne ajută…

Mă fâstâcesc precum copilul 
prins cu buzunarele 
pline de bomboane
evit să răspund clar și răspicat
să nu-mi fie inima 
scăldată de fățărnicie.

Doamne, nu mă lăsa să tac!
În pântecul Izvorului 
cel Nesecat
dă-mi curaj să mă arunc 
și să strig:
în Tine, doar în Tine cred 
și mă încred.

Lasă-mă și azi sorbind cu nesaț
să-mi tămăduiesc neputințele,
să lepăd spaima omenească 
a firii,

ajută-mă să-mi fie sete mereu
de apa mântuirii cea sfântă
să Te mărturisesc simplu și firesc
așa cum Tu vrei, nu când pot eu…

Drumul crucii 

își face rondul de seară 
în fiecare joi. 
Tălpile gustă pe rând
pietrele stâncile pământul. 
Sângele se strecoară în râuri 
să-și ascundă plânsul. 
Zornăitul celor 30 de arginți 
năvălește din gâtul cocoșilor 
treziți cu noaptea 
încă adormită în pene. 
Izbăvirea nu stă în sânul 
zilelor senine. 
În focuri vii se albesc zilele 
și prind curaj să înfrunte 
necunoscutul. 
Răbdarea soarbe 
seva pământului 
cum cârtița întunericul. 
Să ne temem dar. 
Să ne strigăm unii pe alții 
până la desăvârșirea 
ultimului păcat. 
Și-n ceasul cel din urmă 
să ne sărutăm ca frații 
sufletul pe gură.

Continuitate
drumul spre mâine 
e împânzit de târâtoare
fac slalom 
fără să mă supun
fără să tulbur 
chipul lor hâd

împietresc 
într-o lacrimă 

pe luciul ei
crucea 
îmi pare 
mai frumoasă
decât 
propria naștere

Avuție

Noi toți mergem 
pe un fir 
subțire de ață
mai hotărâți
mai șovăielnici
mai cu regrete
după cum ni s-a dat.

Din când în când 
cad doar cei care 
se uită în jur
și văd până hăt departe 
în ochii aproapelui 
acolo unde 
și apei îi este sete 
și pâinii îi este foame
de-un strop de omenie.

Din când în când 
doar din când în când
unul își scoate inima
o rupe bucăți și zice:
- Luați, mâncați!
E tot ce am 
dar sunt 
cel mai bogat 
Om.

Adala 
(„Dumnezeu este refugiul meu, un nobil”) 

ştiu ce mă poate scoate 
din colivie
chiar şi pe cioate aş putea alerga 
pentru câteva grăunţe 
de lumină
mi-e teamă să nu ard prea curând 
fără să simt soarele 
de la miezul nopţii

mă smotocesc pentru 
fiecare zbor bătut pe loc
la rădăcina penelor – 
bandaje pentru răni
înfig o gratie 
aşa voi învăţa 
mersul pe jos
mersul drept
când Tu eşti ţinta.