POEZIE: Pr. Cristian Alexandru

Pocăință, înger dulce...

A fost un om sever și rău,
Ura cam tot din jurul său,
Dar, Domnul vrut-a să-i dea har,
Și-a revenit și-a plâns cu-amar!

Din omul rău, necredincios,
Nedarnic și preaticălos,
El l-a făcut cu suflet viu,
I-a reînviat trupul pustiu!

Iar inima ce-avea venin,
Și se zbătea-n dureri și chin,
Acum e plină de trăiri,
Grădină cu bujori și crini.

Sensibil e la orice gând,
Pe drumuri merge doar plângând.
De vede chipul lui Hristos,
Îngenunchează, cade jos,

Strigând la El plin de dureri,
Lipsit de orice mângâieri.
Când de păcat și-aduce-aminte,
Cum înjura de cele sfinte,

Pe preoți cum batjocorea,
Pe cei sărmani cum alunga,
Era în fundul iadului,
Plăcându-i foarte viața lui!

Avea de toate: bani, averi,
Femei frumoase și plăceri,
Pe cerul vieții n-avea nor,
Și se credea nemuritor...

Dar, într-o zi el s-a trezit
Cu capul greu, neliniștit,
Simțea durere și ardea,
Ca niciodată-n viața sa...

- Mă duc la medic! Zise-n gând,
Și cum sta doctoru-așteptând,
Se tot gândea, se strofoca,
Oare, ce-o fi durerea sa...

După un timp, din cabinet,
Ieși un medic rezident,
Și-i spuse-ncet cu fața pală:
- Aveți tumoră cerebrală!

- Îndată tot se prăbuși,
Și lacrimi grele îl izbi...
Din omul cu averi, bogat,
Era acum cel mai sărac!

Ridică ochii lui căprui,
Și-L vede pe Hristos în cui...
Făcură cruce, se rugă,
Și cu zdrobire suspină:

- Mă-apucă frica cea mai grea,
Gândind la judecata Ta!
Dar, fie-Ți milă, Doamne Sfinte,
De omul rău fără cuvinte!

Ce nu mai poate a zâmbi,
Pentru nimic a-Ți mulțumi!
Tu ia-l în sfântă mâna Ta,
Care în cuie Ți-o bătea...

Tu îi zâmbeai, el te scuipa,
Tu îl primeai, el te-njura,
De te vedea Te omora,
A doua Cruce-Ți pregătea.

Acum, Te strigă! Să-l auzi,
Și din pădurea Ta de duzi,
Adu-i o fructă mititică,
Că e om slab și-i este frică,

Să mai trăiască fără Tine,
O, Sfinte, Tată, Duh Sublime,
Și chiar de mor nu mai mă-ntorc,
Iar în mocirlă ca un porc!

Viața mea Ți-o voi da Ție,
Doar în postiri și-n curăție.
Fără de vinuri și mâncări,
Fără de bani și desfrânări...

În noaptea-aceea s-a rugat,
Și tot plângând el s-a culcat;
Când dimineața s-a trezit
Simțea ca e tămăduit.

Ca cerbul ce cată izvor,
Așa el arde-acum de dor,
După Hristosul lui slăvit,
Ce boala i-a tămăduit...

Și azi îl văd din când în când,
Cu ochii-n jos și lăcrimând, 
Spunând la toți pe und’ se duce,
Că pocăința-i înger dulce!