Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică „Scrii şi poţi să mergi mai departe”

„Scrii şi poţi să mergi mai departe”

Un articol de: Daniela Șontică - 28 Aug, 2016

Tudor Călin Zarojanu nu se mulțumește să fie doar un jurnalist complet, cu experiență în cam toate genurile, ci este și un scriitor care cucerește publicul dornic de povestiri scrise cu subiect interesant și cu umor de bună calitate. Mai mult decât atât, are inepuizabile variante de răspuns la întrebarea „De ce-aș citi?”

Vă amintiţi precis momentul în care aţi început să scrieţi şi ce sentiment aţi avut atunci? Este diferit ce simţiţi acum în legătură cu faptul că sunteţi scriitor?


Tudor Călin Zarojanu: Chiar un moment, nu, şi nici măcar o intenţie, căci am început pe la 12 ani să ţin un jurnal. Fără vreun gând literar-editorial. Nu mă gândeam la publicare sau la o vocaţie de scriitor nici măcar când, la 13 ani şi jumătate, am citit în cartea de Română că Alecsandri scrisese 150 de poezii până la 15 ani. Şi ce mare scofală!?, m-am enervat, hotărând că eu o să ajung la 1.500! Ceea ce am şi făcut... Gândul la a încerca să fiu scriitor s-a articulat abia pe la 17 ani, când am şi scris primele proze scurte. Foarte greu, în aceste condiţii, să vorbesc despre un sentiment iniţial. Şi totuşi, există ceva comun între jurnalul de adolescenţă, prozele de după majorat şi tot ceea ce am scris până azi: imposibilitatea de a nu scrie.

Foarte rar scriu cu gândul la cum va fi perceput textul meu şi din altă motivaţie decât nevoia de a scrie. Scriu pentru că nu pot altfel, scriu ce şi cum simt în clipa respectivă. De cele mai multe ori fără nici un plan. La ce-o să fac cu textul mă gândesc după ce socotesc că am terminat. Sau niciodată. Am sute de texte care probabil nu vor deveni niciodată publice.

Care este cartea care v-a fascinat în copilărie?
- De departe, „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă. Vreme de peste un an, am citit fiecare dintre cele cinci volume de vreo 10-15 ori, iar ulterior, până azi, am ajuns la peste 20 de reveniri. Ultima oară le-am citit, cap-coadă, acum trei ani - deşi, previzibil, le ştiu aproape pe dinafară. Este o carte cum - vai! - nu s-a mai scris în România nici înainte, nici de atunci încoace, adică de jumătate de secol! Un grup de adolescenţi ca un grup de zei din Olimp - personificând fiecare câte o trăsătură principală, dar având şi multe în comun. O carte de aventuri senzaţionale, o carte despre colegialitate, prietenie, vise, îndrăzneală, curaj, frumuseţe, iubire, umor, logică...

„De ce-aş citi?” este rubrica pe care o realizaţi la televiziunea publică de câţiva ani şi care v-a adus multe satisfacţii şi popularitate. Aţi fi dispus să susţineţi o rubrică cu titlul „De ce-aş scrie?” Şi-ar găsi publicul?
- Sigur că aş fi dispus! Aş fi încântat! Cred cu tărie că disponibilitatea pentru lectură e mult mai mare decât pare şi nu trebuie decât să fie inteligent stârnită; cred şi mai tare că lectura - cultura în general - nu are doar o funcţie livrescă, aşa, un fel de fiţe intelectuale, ci şi esenţiale valenţe pragmatice, pe toate planurile cu putinţă. Pe cale de consecinţă, cred - ştiu, de fapt - că da, şi-ar găsi publicul!

Care este bucuria cea mai mare pe care vi-o aduce faptul că sunteţi scriitor?
- Sunt tentat să pun pe primul loc ceva ce nu e atât o bucurie, cât o eliberare: dezintoxicarea! A scrie o carte este, cel puţin uneori, similar cu a ţine o cură de dezintoxicare fizică. E ca o confesiune făcută preotului sau o mărturisire adresată terapeutului. Scrii şi te eliberezi: de obsesii, de greşeli, de durere, de spaimă... Scrii şi laşi în urmă. Scrii şi poţi să mergi mai departe. De altfel, circulă de mult teoria cum că marea literatură se naşte doar din mari suferinţe. Altfel spus, un om care se simte foarte bine preferă să-şi trăiască viaţa decât s-o scrie! Nu e sută la sută aşa, dar e în mare parte aşa... Pe locul doi aş menţiona bucuria - de data asta e chiar o bucurie, una dintre cele mai frumoase - să ştii că mesajul tău, ce-ai vrut tu să spui acolo, a ajuns la măcar un cititor, care a înţeles, s-a bucurat, s-a emoţionat sau a căzut pe gânduri. E senzaţional! Eşti atunci beneficiarul unei euforii aproape bahice! Iată o întâmplare tulburătoare: prima mea carte era compusă din texte scrise în perioada 1980-1985. A apărut în 1992. Prin 2000 şi-un pic le-am dăruit un exemplar naşilor noştri de cununie. Cartea a ajuns la fetele lor, atunci adolescente. Şi de la ele, la colegele şi colegii lor de clasă, ba chiar de şcoală. A circulat! Proze scrise cu două decenii în urmă au făcut senzaţie printre adolescenţii mileniului trei! Cum să nu ţi se taie respiraţia de bucurie!?

Încercaţi cu succes cam toate stilurile de scris, inclusiv pe cel umoristic. Cum vi se pare umorul românesc actual în literatura scrisă, dar mai ales divertismentul de la televiziunile noastre?
- Uuuu, neplăcută întrebare... Divertismentul umoristic românesc nu mai există, după dispariţia celor câţiva mari textieri, de talia lui Puiu Maximilian sau Dan Mihăescu. Grupuri delicioase precum Divertis sau Vouă s-au împrăş­tiat. A dispărut până şi Vacanţa Mare, care practica umorul „pentru mase”, dar faţă de cel de azi era Caragiale! Avem actori foarte buni, unii excepţionali - dar n-au texte pe potriva lor. Nici în divertisment, nici în teatru, nici în filme, cu rare excepţii. Am încercat aproape cu disperare (Măi, am îmbătrânit eu, nu mă mai prind de poante!?) să urmăresc aşa-zisele sitcomuri româneşti; n-am reuşit nici măcar să zâmbesc. Aşa că mă uit a nu-mai-ştiu-câta oară la Seinfeld şi pândesc eventualele reluări cu MASH sau Aly McBeal...

L-aţi admirat mult pe Corneliu Coposu, aţi scris şi o carte despre viaţa acestui om politic. Ce v-a marcat definitiv din biografia lui?
- Greu de rezumat... Poate mai relevantă decât o înşiruire de atribute ar fi o întâmplare. După 1989, la un moment dat, una dintre surorile lui şi-a amintit de ofiţerul de securitate care otrăvise viaţa întregii familii în ultimii ani ai deceniului 9: telefoane la orice oră, anchete, percheziţii, ameninţări etc. Şi-a zis: „Ce-o mai face tovarăşul X? Ce-ar fi să-l căutăm şi să-l întrebăm de sănătate?” La care Seniorul s-a încruntat: „Ce fel de creştină eşti tu!? Omul îşi făcea meseria! Lasă-l în pace!” De altfel, Corneliu Coposu n-a încercat nici măcar să-şi vadă dosarul de Securitate, să afle (de fapt, să-şi confirme!) cine l-a turnat etc. Era de o seninătate absolută, calm, surâzător, iertător, condescendent. Maximumul lui de reacţie la ceea ce i se făcuse şi i se făcea încă era... ironia!

Ce lipseşte literaturii române ca să fie mai cunoscută peste hotare, dar şi mai citită de ai noştri?
- Evident promovarea. Instituţia agentului literar. Majoritatea cărţilor de autori români contemporani nu beneficiază de lansare, necum de alt fel de promovare. Apar cărţi FOARTE BUNE, dar cititorii care le-ar savura nu ştiu de ele, cu puţine excepţii. Lipsesc, de pildă, sau sunt semiconfidenţiale, grupările pe genuri, pe teme, pe subiecte. Aş vrea să citesc un roman despre Bucureştiul de azi - unde găsesc o listă cu ele?

Dacă vi s-ar cere să alegeţi un brand cultural al ţării noastre, care ar fi acela?
- Nu cred că trebuie să inventăm apa caldă: brandul cultural oficial trebuie să se suprapună peste cel real. Despre ce personalitate culturală românească, despre ce operă se ştie cel mai bine în lume? Bănuiesc că un studiu profesionist ar releva că e vorba despre Constantin Brâncuşi. Faptul că opera sa aparţine vizualului e un avantaj suplimentar. Nu rămâne decât să alegem lucrarea. Eu, unul, aş vota pentru Pasărea în spaţiu...

Să presupunem că aveţi şansa de a face subiectele pentru proba scrisă de limba şi literatura română la bacalaureat. Cum ar arăta acestea?
- Ar avea doar două enunţuri. În primul s-ar solicita analizarea unui scurt text nu literar, ci din presa zilei, cu cerinţa de a identifica greşelile, inclusiv cele de topică, stil şi logică. În al doilea, prezentarea la alegere a unui roman de un anumit tip (ex: de aventuri), cu precizarea că se va puncta preferenţial originalitatea comentariului - nu conformitatea lui cu nişte scheme învăţate.

Romeo și Julieta din perspectivă matematică...

Tudor Călin Zarojanu a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă „O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. În 1992 a intrat în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, tv. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Viaţa ca troleibuz” (1992), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, urmat de biografia „Viaţa lui Corneliu Coposu” (1996, ediţia a doua 2005), romanele „Reluare cu încetinitorul” (1997) şi „Sfîrşitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă „Copiii asfaltului” (2007), romanul „Mass Media Insider” şi volumul „Cartea albă a porcului” (co-autor, 2012), „Seniorul Corneliu Coposu” (co-editor, 2014), romanul „Salutări de la unu” şi volumul de proză scurtă „Plaja” (2016). În prezent este consilier patriarhal în cadrul Biroului de presă al Patriarhiei Române.