Sfântul Nectarie - omul lui Dumnezeu

Suntem în Postul Mare, perioada perfectă pentru a vedea un film deosebit: Man of God, realizat în Grecia, de o sârboaică (Yelena Popovic) trăitoare în America. Subiectul este viața Episcopului Nectarie, un mare sfânt al secolului XX, ctitor al unei mănăstiri de maici în insula grecească Eghina, unde a petrecut ultima parte a vieții. În zilele noastre, insula este un important loc de pelerinaj al lumii ortodoxe. Producția a fost filmată în timpul pandemiei, iar premiera a avut loc în 2021, la 100 de ani de la trecerea Sfântului din această lume.

Angajat al televiziunii Trinitas TV, a Patriarhiei Române, am participat și eu la realizarea unui film documentar despre Sfântul Nectarie. Regizoare era tot o femeie - colega mea Ștefania Coșuleanu. Se întâmpla prin 2011, când popularitatea Sfântului creștea exponențial în țară, odată cu mărturiile despre vindecările lui miraculoase, în urma aducerii unor părticele din moaște, inițial la Mănăstirea Radu Vodă din București (apoi au fost trimise și în alte orașe). Era anul în care bunicul meu s-a dus, în urma unui cancer îngrozitor. Filmul a venit ca un pansament pentru sufletul meu. Pentru prima oară vedeam cu ochii mei puterea distrugătoare a acestei boli, când am auzit că există un sfânt ale cărui rugăciuni o pot alunga cu totul, pentru că acestei boli îi este foarte frică de rugăciune! De dincolo de vălul despărțitor între lumea vizibilă și cealaltă, Sfântul Nectarie este mediatorul multor vindecări. Nu știu dacă pot fi numărate, căci multe sunt secrete. El este cel mai cunoscut pentru vindecările de cancer, dar trebuie menționat că toți sfinții sunt mari făcători de minuni și vindecători, pentru cei care se apropie cu cre­dință. Și sunt mulți: unii se bucură cu discreție de minunile Sfântului, alții simt nevoia să le mărturisească cu voce tare, așa cum o fac și cei din documentarul „Viața și minunile Sfântului Nectarie”.

Ascultând multe mărturii, în timpul montajului, am aflat că nu vindecarea trupului este cea mai mare minune, ci vindecarea sufletului, posibilă doar prin întoarcerea la Dumnezeu. Am mai aflat că noi proiectăm spre ceilalți frumusețea sau urâțenia inimii noastre, deci, criticând din ce în ce mai mult defectele celorlalți, găsim în ei o urâțenie care, de fapt, ne aparține. Așa și cu filmul Yelenei Popovic: cei care văd acolo o critică la adresa religiei sau Bisericii creștin-ortodoxe, descoperă, poate, propriul dispreț față de acestea. Într-adevăr, Sfântul Nectarie a fost denigrat de frații săi călugări și preoți ortodocși, iar acest lucru a adus asupra sa o cascadă de nedreptăți, cu care s-a luptat toată viața. De fapt, nu s-a luptat, ci le-a acceptat, însăși exprimarea pe care am folosit-o dovedind modul antagonic în care ne-am obișnuit să interpretăm lumea. Dar de ce să confundăm oamenii degradați din Biserică (oameni cu defecte, ca noi toți, până la urmă) cu instituția Bisericii, când îi putem alege pe cei ca Sfântul Nectarie, sau pe mulți alții înaintea lui, ca modele ale Bisericii?

În zilele noastre, mai toate acțiu­nile întreprinse de noi au ca scop un profit cât de mic, material sau simbolic. Chiar și așa-zisele acțiuni de voluntariat sau filantropie sunt, pentru persoanele fizice ori juridice, menite să le evidențieze așa-zisa generozitate, spirit civic etc. Man of God ne vorbește despre cineva care a renunțat la această amăgire. Sfântul Nectarie spăla latrinele studenților de la Seminarul din Athena și își dona salariul pentru renovarea capelei, pe care directorul administrativ al instituției o vedea „fantastică” (adică imposibilă). Și-a topit sănătatea și nervii într-un efort de dăruire totală. Ultimele secvențe îi subliniază declinul, epuizat de munca fizică, dublată de munca intelectuală (redactarea și tipărirea de studii teologice). Îi bine­cuvânta pe cei care îl nedreptă­țeau și îi mulțumea Maicii Domnului pentru eșecul de a nu fi ales Patriarh al Egiptului. De fiecare dată când văd filme despre astfel de oameni, rămân bulversat în fața acestei abdicări totale a vieții pămân­tești în favoarea vieții duhovnicești, aflu cât de importantă este rugăciunea pentru ceilalți, chiar pentru dușmani, anihilând categoriile antagonice perpetuate în milenii de istorie, o istorie a suferinței fără sens.

Sunt atât de multe momente impresionante în film, încât nu aș vrea să le divulg aici, pentru că descoperirea lor aduce lacrimi în ochii spectatorilor. Nu pot decât să felicit puterea regizoarei-scenariste de a le aduce într-un tot coerent și comercial, în cel mai bun sens al cuvântului. Poate că opera taumaturgică nu a fost suficient abordată, deși secvența cu Mickey Rourke (prea puțin exploatat) din final este grăitoare în acest sens: „Ce caut eu aici?” - spune el, de pe patul sufe­rinței, în timp ce Sfântul, de pe celălalt pat, îi răspunde: „Fiecare din noi ar trebui să ne întrebăm asta. Dar tu ești forțat să o faci”. Și poate răutatea personajelor din jurul Sfântului Nectarie a fost amplificată, dar o vedem zilnic, revărsată în mass-media autohtonă, unde, mai nou, Biserica este responsabilă și pentru robia romilor din vremea lui Țepeș și Mihai Viteazul.

Imaginea filmului este desaturată, contribuind la atmosfera ascetică, dar și claustrată, prin sărăcia cadrelor largi și focalizarea pe gesturi, chipuri, priviri. Deși echipa este, în mare parte, compusă din greci, filmul este vorbit în engleză și destinat unui public cât mai larg. Aris Servetalis, actorul din rolul titular, reușește o performanță importantă, cu emoție și delicatețe. Sper să deschidă drumul altor ecranizări de acest fel, pentru că sunt mulți sfinți (de exemplu Sfântul Dimitrie cel Nou - Ocrotitorul Bucureș­tiului, Sfânta Parascheva, Sfânta Filofteia, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Sfântul Efrem cel Nou ș.a.) care merită aduși în atenția și conștiința publicului internațional. Alții au vieți atât de spectaculoase, încât concurează cu cele mai în­drăznețe scenarii de blockbuster: Sfântul Antonie cel Mare, Părinții din pustie, Sfânta Maria Egip­teanca, Sfântul Ciprian...

Yelena Popovic a fost abordată de câțiva jurnaliști români, cu ocazia lansării filmului la noi în țară, iar din interviuri aflăm că centrele de film din Grecia și Europa, în general, sunt conduse de persoane care „transmit foarte clar că proiectele despre credință și Dumnezeu nu trebuie finanțate sau promovate”. În același articol, găsim un bizar tagline: „cel mai frumos film despre credință care nu e un film religios”. Ba este un film religios, mai exact despre religia creștin-ortodoxă, pentru care Sfântul Nectarie s-a jertfit, până la urmă, chiar dacă printre persecutorii săi au fost preoți și ierarhi ortodocși! Însăși Yelena declară, de data aceasta pentru Basilica.ro, agenția de presă a Patriarhiei Române, că filmul are impactul pe care și l-a dorit, anume să-i ajute „pe cei care suferă, pe cei care poate sunt confuzi în legătură cu Biserica”. Lăsând, deci, corectitudinea politică la o parte și alergiile la „popi” și biserică, apariția unui film cu dis­tribuție și impact internațional, despre un sfânt al bisericii creștine ortodoxe, marchează reorientarea ci­neaștilor către mina de aur pe care o constituie viețile sfinților din Răsărit. Este un moment care ar trebui să ne bucure, poate este și o conse­cință a marilor traume provocate de pandemia de Covid-19. M-aș bucura și mai mult dacă filmul ar fi băgat în seamă la un mare festival de film sau la Oscarul pentru film străin, dar probabil cer prea mult.