Stabilirea poeziilor lui Eminescu și a numărului lor (I)

Citește și: Stabilirea poeziilor lui Eminescu și a numărului lor (II)

Înainte de a încerca să aflăm principiile sau normele care constituie arta poetică sau conceptul poeziei lui Eminescu, va trebui să ne lămurim cu privire la două mari probleme. Prima este precizarea cuprinsului și a numărului poeziilor lui Eminescu, iar a doua problemă este stabilirea textului original al poeziei, știindu-se că toți editorii lui Eminescu au modificat, pe alocuri, textele poetului, au îndreptat greșelile tipografice și au făcut alte greșeli, fapt pentru care nu există nici o ediție a poeziilor care să semene cu o alta. În acest capitol îmi propun să stabilesc, pe cât este posibil, numărul poeziilor scrise de către Eminescu.

Orice judecată critică asupra creației unui poet are desigur ca obiect poezia acestuia… Dar în cazul lui Eminescu putem noi stabili atât de ușor care este poezia sa? Este ea poezia antumă, aceea care se află în ediția princeps Poesii (decembrie 1883 și datată 1884, Editura Librăriei SOCECU & comp., București), alcătuită de criticul Titu Maiorescu, și în următoarele zece ediții ale sale (modificate, completate și corectate), sau este toată opera poetică a lui Eminescu, deci poezia antumă și postumă?

În poezia lui Eminescu trebuie inclusă și poezia postumă, însă cu observația că nu toate postumele sunt finalizate artistic de către ­poet. Începând cu sfârșitul anului 1884, lada cu manuscrisele poetului a fost luată de către Titu Maiorescu și în felul acesta criticul i-a spulberat lui Eminescu posibilitatea de a reveni asupra poeziilor sale și de a le aduce pe toate la o formă publicabilă. De aici și nemulțumirea poetului, care i-a solicitat lui Maiorescu în mai multe rânduri să îi înapoieze manu­scrisele. Eminescologul Nicolae Georgescu crede și el că poetul „trebuia lăsat să-și desăvârșească opera” (1, 2019, p. 490).

Cu privire la opera manuscrisă din lada lui Eminescu, trebuie întărit faptul că aceasta constituia opera/creația aflată în lucru și că, din totalul de 15.270 de pagini manuscrise, aproximativ 4.000 de pagini erau versuri. Dintre aceste pagini de versuri, unele erau poezii finalizate, altele erau aproape finalizate, altele erau fragmente de poezii, strofe independente sau versuri disparate, notate la repezeală. În marea lor majoritate, aceste versuri așteptau să fie lucrate, deci definitivate artistic, pentru a putea să fie tipărite. Pentru că Eminescu nu a mai apucat să facă acest lucru, critica literară a socotit că toate paginile de versuri postume trebuie puse alături de opera poetică antumă încheiată artistic și considerate la același nivel de performanță…

În acest fel, noi amestecăm poeziile antume girate de către poet prin însăși publicarea lor în reviste sau în volum, cu poezii postume, dintre care unele sunt finalizate artistic, iar altele nu sunt, și oferim lumii o creație poetică compozită, contradictorie calitativ. Această mare creație poetică, compusă din poezii de calități diferite, girate și negirate de către Eminescu prin publicarea lor, este consecința esteticii noastre, împotrivită esteticii și voinței poetului, ea fiind considerată de către noi, criticii și cercetătorii care i-am urmat poetului, „opera poetică a lui Eminescu”. Dar avem noi dreptul să nesocotim estetica poetului?

Aflată după moartea lui Eminescu în posesia lui Titu Maiorescu, începând cu sfârșitul anului 1884, lada cu manuscrise a lui Eminescu este donată în cele din urmă de către critic Bibliotecii Academiei Române, la 25 ianuarie 1902, în urma unei campanii de presă. De ce a trebuit să stea lada cu manuscrisele poetului 17 ani încheiați în posesia lui Titu Maiorescu, timp în care criticul, mare iubitor al lui Eminescu, nu a fost nici măcar curios să răsfoiască cele 15.270 de pagini manuscrise, sau să publice câteva poeme care ar fi meritat acest lucru? Voia Maiorescu să se asigure că poezia care va fi luată în seamă de către cititori și criticii literari este numai poezia antumă girată și publicată de el în ediția princeps (1884) și în cele zece ediții următoare pe care le-a păstorit?

După predarea manuscriselor eminesciene Academiei Române de către Titu Maiorescu, poezia postumă a lui Eminescu a putut să fie cercetată, comentată, adnotată și tipărită de către diverși cercetători, care abia așteptau să descopere ceva nou în creația lui Eminescu și să fie „primii” care comentează aceste opere.

Dintre acești cercetători-editori, îi putem aminti pe Vasile G. Morțun, redactor la Contemporanul și prieten al poetului, care în 1890 editează volumul Mihai Eminescu, Proză și versuri, unde se află postumele Viața și Stelele-n cer, extrase de el din revista Fântâna Blanduziei, înființată de Eminescu, și pe A.D. Xenopol, care publică trei volume de poezii Mihai Eminescu, în 1893, 1896 și un volum nedatat, în perioada imediat următoare tipăririi celui de-al doilea volum, toate la editura fraților Șaraga, din Iași. Nerva Hodoș editează volumul Mihai Eminescu, Poesii postume (1902, prefață de Nerva Hodoș, Institutul de Arte Grafice „Minerva”, București), care este prima ediție mai bogată a poeziilor postume eminesciene. Această ediție este retipărită și adăugită de Nerva Hodoș (Mihai Eminescu, Poesii postume, 1908, prefață de Ilarie Chendi, Institutul de Arte Grafice „Minerva”, București, 288 pagini, 101 poezii).

În anul 1902 apare volumul Mihai Eminescu, Literatură populară, ediţie după manuscrise întocmită de către Ilarie Chendi. Apoi se tipăresc, între altele, Mihai Eminescu, Lumină de lună, ediție realizată de Ion Scurtu (1908 și 1912), edițiile lui Perpessicius (ediția academică OPERE IV, Poezii postume, 1952, OPERE V, Poezii postume, 1952, OPERE VI, Literatura ­populară, care cuprinde și Poeme originale de inspirație folclorică, 1963). În 1973 se tipărește volumul Mihai Eminescu, Opere alese, II, Poezii postume, o ediție corectată și definitivă, îngrijită și postfațată de Perpessicius, ediția a II-a, Editura Minerva (2) etc. Tot în postume ar trebui incluse și poeziile scrise de Eminescu în stil popular, din volumul Mihai Eminescu, Literatura populară, îngrijit de către D. Murărașu (3, 1973).

Câte poeme sunt adunate sub numele de „poezia lui Mihai Eminescu”? Ediția princeps Eminescu conține 61 de poezii antume; însă de la ediția a VI-a (1892) și până la ultima (a XI-a, 1913), a lui Titu Maiorescu, sunt, cu noile poezii adăugate de critic, „72 de poezii”, ne spune Petru Creția în Notă asupra ediției, din volumul Mihai Eminescu, Poesii (1884), reeditat în 1989, sub îngrijirea lui Petru Creția (4). La aceste 72 de poezii se adaugă cele trei variante ale poeziei Mai am un singur dor, așa încât de la ediția a VI-a (1892) și până la ultima ediție, a XI-a, din 1913 a poeziilor lui Eminescu, îngrijite de către Titu Maiorescu, numărăm în total 75 de poezii antume, înțelegem de la Petru Creția.

Însă criticul Petru Creția revine asupra calculelor sale și, în volumul Testamentul unui eminescolog (1998), modifică numărul poeziilor antume ale lui Eminescu. Astfel, criticul afirmă că în ediția a VII-a a poeziilor lui Eminescu editate de către Titu Maiorescu „sunt 73 de poezii (cu cele 3 variante pentru Mai am un singur dor: 76” (5, p. 167). Edițiile VII-XI ale lui Maiorescu conțin 76 de poezii, înțelegem din studiul lui Petru Creția.

Un alt eminescolog, Nicolae ­Georgescu, consideră că de la ediția a VII-a și până la ediția a XI-a a poeziilor îngrijite de către Titu ­Maiorescu acestea conțin 73 de poezii antume. La aceste 73 de poezii se adaugă și cele 3 variante ale poeziei Mai am un singur dor, așa încât edițiile VII-XI ale lui Maiorescu cuprind câte 76 de poezii… Nicolae Georgescu prezintă aceste lucruri în studiul-postfață numit Edițiile Maiorescu sau întemeierea eminescologiei, al volumului Ediții - Mihai Eminescu, 170 de ani de la naștere. 1850-2020, pe care criticul îl semnează (1, 2019). Și în fine, în volumul Mihai Eminescu, Poesii, ediție critică, studiu introductiv, comentarii filologice și scenariul probabil al ediției princeps, de N. Georgescu (6, 2021), autorul afirmă că în edițiile VII-XI ale lui Maiorescu se regăsesc tot 76 de poezii antume, cu cele 3 variante incluse.

Notă: Eseul face parte din volumul „Arta poeziei lui Mihai Eminescu și poezia contemporană”, aflat în lucru.