Stabilirea poeziilor lui Eminescu și a numărului lor (II)

CItește și: Stabilirea poeziilor lui Eminescu și a numărului lor (I)

În ceea ce privește postu­mele, Perpessicius adună din manuscrisele poetului în ediția definitivă Mihai Eminescu, Opere alese, II, Poezii postume (2, 1973), 222 de poezii. În volumul Mihai Eminescu, Literatura populară (3, 1973), îngrijit de către D. Murărașu, se află, pe lângă literatura folclorică culeasă de către poet, și 34 de poezii scrise chiar de către Eminescu în stil

popular. Dacă includem cele 34 de poezii în stil popular în rândul postumelor (222), atunci numărul acestora ajunge la 256 de poezii postume (222 de poezii postume culte + 34 de poezii postume în stil popular).

La capătul acestei contabilizări, putem spune că, în temeiul expres al surselor prezentate mai sus, Eminescu a scris, în total, 332 de poezii (76 de poezii antume + 256 de poezii postume, culte și în stil popular). Conform acelorași surse, pot fi listate, firește, și numele poemelor. Oricum, criticii care își propun să cerceteze, să interpreteze și să evalueze poezia lui Eminescu pot avea ca obiect cele 332 de poezii semnate de poet.

Reprezintă cele 332 de poezii toate poeziile scrise de către Mihai Eminescu de care avem cunoș­tință? Petru Creția observă în volumul Testamentul unui eminescolog (5) că Perpessicius omite să includă în postume atât o serie „de variante și de fragmente de variante ale poeziilor cunoscute, cât și poezii cu statut autonom (…), în total câteva mii de versuri: 122 de pagini din vol. XV (Addenda), pp. 913-1034”. La excluderile, de astă dată deliberate ale lui Perpessicius, înregistrăm mai multe poezii erotice, pe care le publică însă Petru Creția în Addenda din OPERE XV, dar și „excluderea impusă de cenzura de atunci (1963) a versurilor 259-265 și 298-301 din Mușatin și codrul (OPERE VI, pp. 105-106).”

O altă absență din opera poetică postumă îngrijită de Perpessicius o constituie teatrul, deci operele dramatice în versuri, deși criticul avea cunoștință de ele. În prefața la OPERE VI Perpessicius declară că „cele câteva piese de teatru în versuri reprezintă un procent minim”.

Știm însă că nu este tocmai așa. Iar faptul că operele dramatice reprezintă sau nu un procent minim, că au o valoare certă sau îndoielnică, nu exclude necesitatea înregistrării lor, deci ele trebuie să figureze în opera poetică a lui Eminescu; dar să figureze într-o sec­țiune separată, anume aceea a „operei dramatice în versuri”, iar nu amestecate cu opera poetică lirică, cu poemele epice lungi sau cu poezia scrisă în stil popular.

Alți critici, precum Aurelia Rusu, au considerat că „teatrul a fost o dimensiune capitală a vieții lui Eminescu” (7, 1984, p. VII) și, ca atare, au găsit oportun să editeze operele dramatice eminesciene; vezi, în acest sens, Mihai Eminescu, Teatru, în două volume, ediție îngrijită de Aurelia Rusu (ibid.).

În aceste volume sunt cuprinse paisprezece drame, inegale ca întindere și realizare artistică, drame care constituie o parte din opera postumă a poetului. Dintre dramele scrise de către Eminescu, două sunt în proză (Amor pierdut - viață pierdută. Emmi; Gogul tatii), trei sunt în versuri și proză (Mira, Decebal și Infama, cruzimea și desperarea), iar celelalte nouă sunt în versuri. Toate acoperă nu mai puțin de 520 de pagini... Iar cele în versuri, ca și cele în versuri și proză, nu pot să fie omise din opera poetică a lui Eminescu.

Perpessicius include în volumul OPERE VI, Literatura populară, 20 de poeme postume de inspirație folclorică, precum Călin Nebunul, Fata în grădina de aur, Miron și Frumoasa fără corp, Peste codri stă cetatea, Între nouri și-ntre mare, poemele care alcătuiesc ciclul Mușatin”, deși acestea nu au ce căuta în „literatura populară”, pentru că un poem de inspirație populară nu înseamnă totuși un poem în stil popular. Prin această nepotrivită plasare a lor, cele 20 de poezii au fost „scoase, pentru ani și ani, dacă nu și până acum, din circulația largă”, spune Creția.

Pe de altă parte, un număr de 38 de poezii care reprezintă traduceri și prelucrări ale altor poezii trebuiau să fie cuprinse și ele, spune Creția, într-o secțiune separată a unui volum din seria academică OPERE, îngrijit de Perpessicius.

Toate omisiunile, excluderile voite de poezii, plasarea de către Perpessicius a unor poezii în sec­țiuni poetice nepotrivite ale volumelor pe care le instrumentează, dar mai ales comentariile uneori greoaie făcute poeziilor lui Eminescu, „subsoluri erijate și labirintice în care redactările depășite sunt citate (...) prin seria enigmatică a inițialelor, materiale puse într-un loc ori într-altul doar ca să figureze undeva”, îl încurcă și chiar blochează pe cititor; și îl conduc pe Petru Creția la următoarea concluzie: „Toate cele șase volume (din seria OPERE, a lui Perpessicius, p.m.) ar trebui retipărite”, așa încât „viitoarea ediție va trebui să cuprindă toate poeziile scrise de Eminescu în ultima versiune existentă a fiecărei poezii și în ordinea cronologică a acestor ultime redactări” (s.a).

Însă dacă toate poeziile originale ale lui Eminescu vor fi publicate într-o ediție în ordine cronologică, după ultima redactare a poetului, așa cum cere Petru Creția, înseamnă că această ediție va amesteca poeziile lirice cu poeziile epice lungi, cu operele dramatice în versuri și cu poeziile scrise în stil popular, fapt inadmisibil, pentru că aceste patru genuri poetice au personalitatea lor distinctă, au propria artă poetică și autonomie, prin care se individualizează și se diferențiază unele de altele, în marele corp al operei poetice originale eminesciene.

Cred, așadar, că într-o eventuală ediție critică, poeziile lui Eminescu trebuie mai întâi distribuite în secțiuni de gen și abia apoi ordonate cronologic, în limitele acestor secțiuni; sau ordonate în secțiunile lor de gen, după criterii estetice, pentru că distribuția cronologică nu reprezintă un criteriu estetic, esteticul fiind totuși de primă importanță...

O altă secțiune a operei poetice eminesciene poate fi, desigur, aceea a setului de poezii traduse și prelucrate; în acest fel se conturează cea de a cincea secțiune a ediției critice proiectate.

Structurate în acest fel, poeziile lui Eminescu ar putea într-adevăr să constituie o „ediție critică”, ce ar mai presupune, desigur, și respectarea altor criterii estetice, cum ar fi, de exemplu, corectarea poemelor și selectarea textului „cel mai corect, cel mai apropiat de intenția autorului”, spune Petru Creția, ferind în acest fel poezia lui Eminescu de intervențiile gratuite pe text ale criticilor și editorilor.

Notă: Eseul face parte din volumul „Arta poeziei lui Mihai Eminescu și poezia contemporană”, aflat în lucru. 

Bibliografie

1. EMINESCU, Mihai, 2019, Ediții - 170 de ani de la naștere. 1850-2020, coordonatori Nicolae Georgescu, Corneliu Ștefanachi, Doina Rizea, postfață de Nicolae Georgescu, Tipo Moldova, Iași. 
2. EMINESCU, Mihai, 1973, Opere alese, II, Poezii postume, ediție îngrijită și postfață de Perpessicius, ediția a II-a, Editura Minerva, București. 
3. EMINESCU, Mihai, 1979, Literatura populară, ediție îngrijită și prefață de D. Murărașu, Editura Minerva, BPT, București. 
4. EMINESCU, Mihai, 1884, Poesii, Editura Librăriei SOCECU & Comp., București, 1989 (reeditare), cu o „Notă asupra ediției” și „Corecțiuni și emendări” de Petru Creția, Editura Academiei Socialiste România, București.
5. CREȚIA, Petru, 1998, Testamentul unui eminescolog, Editura Humanitas, București. 
6. EMINESCU, Mihai, 2021, Poesii. Ediție critică, studiu introductiv, comentarii filologice și scenariul probabil al ediției princeps, de N. Georgescu, Editura Tipo Moldova, Iași.
7. EMINESCU, Mihai, 1984, Teatru, vol. I și vol. II, prefață și tabel cronologic de Aurelia RUSU, Editura Minerva, colecția BPT.