Universităţile româneşti trebuie să renunţe la uniformizare

▲ În momentul actual, mediul universitar românesc se caracterizează printr-o excesivă uniformizare şi dispersie a resurselor ▲ Avem prea multe universităţi pentru prea puţini studenţi, prea mulţi profesori pentru un nivel slab al cercetării, prea mare dispersie a banilor publici, indiferent de calitatea educaţiei, şi nici un control al relaţiei dintre cantitatea de bani publici investiţi şi calitatea rezultatelor obţinute ▲ Acestea sunt unele dintre concluziile raportului prezentat de Comisia prezidenţială pentru educaţie şi cercetare ▲ De asemenea, comisia a prezentat şi unele soluţii la problemele enunţate ▲

Comisia prezindenţială condusă de Mircea Miclea a dat publicităţii un raport referitor la starea învăţământului românesc, raport pe baza căruia a fost organizată o dezbatere la Palatul Cotroceni. Documentul atrage atenţia că menţinerea actualului sistem de învăţământ din România pune în pericol competitivitatea şi prosperitatea ţării, iar sistemul de învăţământ are patru mari probleme: ineficienţa, este nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Dezbaterea raportului se suprapune cu pregătirea, de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT), a pachetului legislativ al învăţământului care va fi discutat în Parlament în luna septembrie. Alături de pachetul legislativ care conţine Legea învăţământului preuniversitar, Legea învăţământului universitar şi Legea personalului din învăţământ, care este intens dezbătut în acestă perioadă, un alt document este suspus dezbaterii. Este vorba despre raportul Comisiei prezidenţiale care este complementar propunerilor legislative. Raportul face o diagnoză a stării învăţământului românesc, care a fost apoi dezbătut în medii academice şi aminteşte de încercările de reformă din învăţământul românesc de după 1990: „Din 1990 până în prezent, orice început de reformă a fost suprimat de alt început de reformă a următorului ministru al Educaţiei. Sistemul a acumulat tensiuni inutile care s-au repercutat profund negativ asupra elevilor şi părinţilor; însăşi ideea de reformă s-a compromis“. O parte din soluţiile oferite de raportul Comisiei prezidenţiale se regăsesc în propunerile făcute de Ministerul Educaţiei în pachetul legislativ. Ziarul „Lumina“ publică, în serial, raportul Comisie prezidenţiale de educaţie şi cercetare, condusă de fostul ministru Mircea Miclea.

▲ Raportul Comisiei prezidenţiale

Măsuri de modernizare a învăţământului superior şi a cercetării

Documentul de faţă propune opt direcţii mari de acţiune menite să modernizeze învăţământul superior şi cercetarea din România, în orizontul anului 2015. Ele vizează ambele componente: sistemul şi instituţiile. Toate aceste acţiuni sunt subordonate unui obiectiv major: realizarea acelui tip de învăţământ superior care să facă din România un agent de referinţă în economia şi societatea cunoaşterii.

Diferenţierea universităţilor şi concentrarea resurselor

Situaţia actuală. În momentul actual, mediul universitar românesc se caracterizează printr-o excesivă uniformizare şi dispersie a resurselor.

Uniformizarea misiunii: toate universităţile din ţară, publice sau private, consideră că sunt instituţii de învăţământ superior şi de cercetare. Simpla lectură a misiunii lor, aprobată de Senatele universităţilor respective şi cuprinsă în Carta fiecărei universităţi, oferă dovada unei uniformizări totale, ca şi cum în redactarea misiunii s-ar fi utilizat doar funcţia copy-paste. Nici o universitate nu a avut curajul să se concentreze prioritar pe programe de masterat, doctorat sau post-doc şi să devină astfel universitate de cercetare intensivă (research intensive). Nici o universitate nu a acceptat să-şi lege misiunea de nevoile de forţă de muncă şi agenda comunităţii locale, deşi foarte multe nu au decât o relevanţă strict locală.

Uniformizarea finanţării. Finanţarea actuală se face uniform, indiferent de calitatea educaţiei oferite sau a cercetării produse. O universitate de medicină, de pildă, cu un procent de reuşită a absolvenţilor la examenul de rezidenţiat de 70%, primeşte aceeaşi sumă per student echivalent, ca şi o altă universitate de medicină cu un procent de 3% reuşită la rezidenţiat. O facultate de drept, care asigură 30-50% din cei admişi la Institutul Naţional de Magistratură, primeşte aceeaşi finanţare pe student echivalent ca şi oricare altă facultate de drept care nu are nici un absolvent admis în INM. Exemplele pot fi multiplicate. Criteriile de calitate introduse de CNFIS se referă în proporţie de 90% doar la input-uri, iar impactul lor asupra finanţării unui învăţământ de calitate şi competitiv este nesemnificativ.

Uniformizarea politicilor de resurse umane. Procedurile de angajare şi promovare a cadrelor didactice sunt reglementate strict şi uniform de Statutul personalului didactic, care intervine brutal în politicile de resurse umane din interiorul universităţilor. În plus, pentru posturile de conferenţiar, profesor, profesor-conducător de doctorat, criteriile sunt unice (pe domenii) la nivel naţional şi acordate în baza evaluării CNATDCU. O dată îndeplinite aceste criterii (care nu avantajează pe cei foarte buni, ci reprezintă compromisuri „în jos“ între membrii comisiilor de evaluare), un profesor cu performanţe deosebite are aceeaşi legitimitate şi valoare ca şi unul care abia le-a satisfăcut (prin numeroase „echivalări“ aberante instituite de CNATDCU).

Uniformizarea standardelor de calitate. Până la apariţia Legii Asigurării Calităţii Educaţiei, CNEAA s-a preocupat exclusiv de standardele de acreditare, adică cele minimale şi de tip input pentru autorizarea şi acreditarea universităţilor. O dată îndeplinite aceste standarde minimale, orice instituţie de învăţământ superior devenea o universitate echivalentă ca statut şi legitimitate cu oricare alta. Nu s-au folosit standardele de referinţă, nu s-a operat cu standarde de excelenţă, nu s-a operat cu indicatori de proces şi, mai ales, de output în evaluarea calităţii unei instituţii sau a unui program de studiu.

La aceste tipuri de uniformizare am putea adăuga uniformizarea organizării interne a universităţilor, a strategiilor de predare şi învăţare şi a grupurilor-ţintă vizate etc.

Rezultatele catastrofale ale acestei abordări uniformizate se exprimă în performanţele foarte slabe ale sistemului de învăţământ superior actual. Avem prea multe universităţi pentru prea puţini studenţi, prea mulţi profesori pentru un nivel slab al cercetării, prea mare dispersie a banilor publici indiferent de calitatea educaţiei şi nici un control al relaţiei dintre cantitatea de bani publici investiţi şi calitatea rezultatelor obţinute.

Modalităţi de soluţionare

Crearea unui sistem de învăţământ superior performant şi a unor universităţi de nivel internaţional necesită de urgenţă o schimbare de paradigmă: de la uniformizare şi dispersie la diferenţiere şi concentrare. În cele mai performante sisteme actuale de învăţământ, diferenţierea şi concentrarea au apărut ca rezultat al evoluţiei naturale. În SUA, de pildă, din cele peste 4.000 de instituţii de învăţământ superior, doar 3% sunt considerate research-intensive; doar 550 (13%) acordă doctorate, iar dintre acestea, numai 50 oferă peste 50% din doctorate. În Canada doar 109 universităţi acordă doctorate, iar 5 dintre ele acoperă peste 50% din programele de doctorat acreditate.

Pe de altă parte, acolo unde diferenţierea şi concentrarea nu au apărut ca rezultat al evoluţiei fireşti, se fac eforturi substanţiale pentru implementarea lor rapidă. Germania a lansat „iniţiativa de excelenţă“ pentru a identifica cele câteva universităţi de elită, research-intensive, pentru care este alocată o finanţare suplimentară de 2 miliarde de euro. China a decis să investească substanţial doar într-o sută dintre universităţile sale, astfel încât acestea să devină de nivel mondial. În Rusia se finanţează în mod prioritar şi cu sume mult mai mari, mai ales pentru cercetare, doar 40 de universităţi dintre cele peste 655 instituţii de învăţământ superior de stat, pentru a le face competitive global. Franţa are iniţiative similare de concentrare şi diferenţiere a sistemului, iar la nivel european s-au făcut paşi importanţi pe calea înfiinţării Institutului European de Ştiinţă şi Tehnologie.

Ca atare, date fiind situaţia actuală din învăţământul superior românesc şi tendinţele actuale, diferenţierea sistemului şi concentrarea resurselor sunt o necesitate stringentă. Dacă nu realizăm acest lucru, nu contăm în nici un clasament internaţional şi nu ne putem aştepta ca universităţile noastre să devină factori ai dezvoltării culturii, economiei şi cunoaşterii. Ele vor rămâne instituţii de consum public şi profit academic. Sunt puţine şanse ca această diferenţiere şi concentrare să rezulte natural. Legea consorţiilor universitare, de pildă, care creează posibilitatea concentrării resurselor, a fost fie ignorată, fie criticată de actualele echipe de conducere a universităţilor. Rezultă că această mişcare de diferenţiere şi concentrare a resurselor, esenţială pentru un sistem universitar competitiv, trebuie făcută de sus în jos, printr-o decizie a Guvernului. Principalele acţiuni ce trebuie întreprinse sunt menţionate mai jos:

(1) Gruparea în 4 categorii, în funcţie de activitatea dominantă şi tipurile de programe de studii acreditate, a tuturor instituţiilor de învăţământ superior:

a) de cercetare intensivă (licenţă ^ masterat ^ doctorat ^ post-doc, cu accent pe programele graduale şi post-graduale),

b) de educaţie şi cercetare (licenţă ^ masterat),

c) de educaţie (licenţă),

d) vocaţionale (institutele militare, de artă, de muzică, de educaţie fizică şi sport);

(2) Stabilirea unei ierarhizări a universităţilor şi a programelor de studii, prin consultarea Consiliului Naţional al Rectorilor cu o agenţie (inter)naţională;

(3) Crearea unui institut de cercetare, inovare şi studii avansate în ştiinţe şi tehnologie care să grupeze elitele de cercetare din ţară şi din diaspora. Proiectul unui astfel de institut este prezentat în detaliu într-unul dintre documentele elaborate de comisie;

(4) Diferenţierea universităţilor şi a programelor de studii prin utilizarea standardelor de referinţă şi de excelenţă de către ARACIS.

(5) Diferenţierea şi clasificarea în interiorul universităţilor a departamentelor pe 3 sau 5 niveluri de performanţă, după modelul britanic.