„Cea mai amplă angajare socială a Bisericii Ortodoxe Române”

Construirea Catedralei Naţionale este un act spiritual, este expresia solidarităţii celor care se întâlnesc în acest spaţiu liturgic prin ceea ce au ei mai înalt, afirmă cercetătorul Bogdan Tătaru-Cazaban, iar aceasta se distinge de orice alt edificiu simbolic al unităţii. Desfășurarea întregului proiect reprezintă cea mai amplă și intensă angajare socială a Bisericii Ortodoxe Române din istoria sa: de la asistența socială și medicală la sate până la campania de donare de sânge și la susținerea secțiilor spitalicești cu aparatura necesară, fără să mai vorbim de prezența discretă, tenace, alături de cei care au nevoie de ajutor și speranță, mai spune istoricul religiilor şi doctrinelor filosofice.

Regele Ferdinand spunea, în 1920, că suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor românilor „Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam”, cât de important este faptul că s-a inaugurat Catedrala Mântuirii Neamului în anul Centenarului unirii românilor într-un singur stat?

Semnificația Catedralei Na­țio­nale poate fi înțeleasă pe deplin doar din perspectiva istoriei, care converge spre Marea Unire de la 1918. Este o succesiune de etape, de izbânzi obținute în condiții de multe ori implauzibile, de la câștigarea Inde­pendenței până la proclamarea, la Alba Iulia, a unirii Transilvaniei cu România. Pentru cei care cred, toți acești pași, la care Biserica Ortodoxă Română a luat parte realmente prin membrii ei, laici sau clerici, cunoscuți sau necunoscuți, sunt expresia Providenței, a grijii pe care Dumnezeu o manifestă pentru culturi și popoare, oferindu-le prilejuri de a fi în mod deplin ele însele. O astfel de credință au avut cei care au propus și au susținut construirea unei catedrale ca act de recunoștință față de Dumnezeu pentru o mare împlinire a românilor, după sacrificiul imens din Primul Război Mondial. Credința că izbânzile istorice nu se reduc la cauzele lor umane, ci reflectă planul dumnezeiesc, este fundamentală pentru un astfel de proiect. În plus, textul pe care l-ați evocat este semnat de regele Ferdinand în 1920, cu alte cuvinte, se adresează românilor din perspectiva unității înfăptuite politic, dar care se cerea actualizată concret și reprezentată simbolic. Aici apare în toată complexitatea sa semnificația Catedralei Mântuirii Neamului în sensul legăturii dintre manifestarea suveranității, a deplinei eliberări a unui popor și unitatea sufletească, prin care se poate înțelege unitatea sa lăuntrică, de aspirație și de conștiință. Unitatea pornește, desigur, de la datele ei concrete, dar se și construiește, se învață și se cultivă. Unul dintre reperele simbolice ale acestui parcurs al unității României se dorea a fi, încă de atunci, Catedrala, care, iată, la 100 de ani de la Marea Unire, a fost sfințită de Părintele Patriarh Daniel, împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, ceea ce a conferit momentului respirația de comuniune și universalitate a Ortodoxiei.

Care este rolul Catedralei Naţionale din punctul de vedere al jertfei eroilor români şi al încununării idealului de veacuri al nea­mului românesc?

Identitatea sa profundă, dată de sărbătorile cărora le este închinată, „Înălțarea Domnului” și „Sfântul Apostol Andrei”, îi conferă Catedralei sensul de inimă a unui act liturgic de comemorare a jertfei eroice. Astăzi, este poate mai greu să asumăm această memorie, altfel decât ocazional. Însă tradiția ctitoriilor voievodale se întemeiază pe această legătură dintre jertfă și zidirea unei biserici ca expresie integrală a gratitudinii. Este vorba în primul rând de eroii din Primul Război Mondial, dar comemorarea lor include, de­sigur, pe toți cei care și-au sacrificat viața pentru țară de-a lungul secolelor. Iar ceea ce este mai profund în dimensiunea simbolică a Catedralei Naționale este cinstirea jertfei personale și comunitare în orizontul de credință ale cărui origini țin de misiunea evanghelizatoare a Sfântului Apostol Andrei.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre dimensiunile morale şi spirituale ale Catedralei Mântuirii Neamului pentru tineri şi pentru întreaga societate?

Deși este nutrită de istorie, care în vremea lansării proiectului era o istorie recentă, construirea Catedralei nu poate fi decât un act spiritual. Doar astfel se distinge de orice alt edificiu simbolic al unității. Ca act spiritual, e mai mult decât ceea ce se vede, e expresia unei solida­rități a celor ce cred și se întâlnesc în acest spațiu liturgic prin ceea ce au ei mai înalt. Acest „primat al spiritualului” se cuvine, cred, să fie revendicat și, mai ales, manifestat în legătura cu Catedrala. Sigur că zidirea ei se petrece într-un alt climat social și politic decât cel al proiectului inițial. Iar dife­rențele se văd inclusiv în zona contestării proiectului. Dar nu e mai puțin adevărat că avem în construirea Catedralei o formă de fidelitate a Bisericii față de o dimensiune esențială a istoriei unității noastre care merită cel puțin respectul contemporanilor. Desfășu­ra­rea actuală a întregului proiect a fost înso­țită constant de cea mai intensă și mai amplă angajare socială a Bisericii Ortodoxe Române din toată istoria sa: de la asistența socială și medicală la sate până la campania de donare de sânge și la susținerea secțiilor spi­talicești cu aparatura necesară, fără să mai vorbim de prezența de zi cu zi, discretă, tenace, în preajma multora care au nevoie de ajutor și de speranță. Actul acesta de gratitudine pe care îl exprimă Catedrala nu a fost desprins, dacă vrem să privim onest, de identitatea creștină prin exce­lență: caritatea. Aceste virtuți ale proximității eficace le-au practicat tinerii care au făcut voluntariat și au susținut zidirea locașului de rugăciune prin devotamentul lor.