Cel ce și-a pus imperiul în slujba credinței creștine

Personalitate de valoare universală, împărat al unui imperiu măreț care constituie rădăcina Europei creștine de azi, Sfântul Constantin este cu adevărat demn de supranumele „cel Mare”. Multitudinea măsurilor adoptate de el este expresia unei chemări autentice către creștinism, chemare caracterizată nu numai de dorința de cârmuire dreaptă a supușilor săi, ci și de o încredințare de netăgăduit a puterii și iubirii Dumnezeului creș­tinilor. Alături de el, exemplu de filantropie profund creștină stă maica sa, Elena.

Nici un alt împărat nu s-a ridicat vreodată la cinstea la care a fost ridicat Sfântul Constantin cel Mare. Cel mai mare împărat al Antichității târzii (306-337) a strălucit ca un luceafăr în inima păgânismului, dând creștinismului autoritate imperială prin elaborarea unui Cod de procedură pentru aplicarea Edictului din 311.

În vremea sa, cea mai cumplită luptă se dădea împotriva păgânismului. Nu putem face însă o evaluare corectă asupra realizărilor acestei perioade fără a înțelege natura acesteia. Astăzi, ne reprezentăm păgânismul asemenea unui cult adus idolilor și considerăm victoria Bisericii din vremea lui Constantin drept una simplă și evidentă. Numai că în spatele închinării la idoli se ascundea o concepție specifică și coerentă asupra lumii, un ansamblu de idei și credințe profund înrădăcinate în oameni, care nu era ușor de înlăturat.
În această lumină percepem mai profund valoarea măsurilor constantiniene. În calitate de „episcop din afară” al treburilor Bisericii, el a vegheat îndeaproape la păstrarea bunei rânduieli și a unității Imperiului.

Dacă ar fi să facem o sinteză a politicii sale religioase, putem spune cu siguranță că aceasta a fost marcată de câteva momente care au rămas de referință în istoria universală: Edictul de la Mediolanum (313), emiterea monedei cu monograma creștină (317), înfrângerea lui Liciniu la Chrysopolis (324), convocarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), alegerea unei noi capitale − Constantinopol, construirea și repararea multor biserici. Aceasta l-a determinat pe un învățat grec să susțină că după ucenicii direcți ai Mântuitorului, nimeni nu a înfăptuit mai multe pentru salvarea și consolidarea sfintei noastre credințe.

Un partener al misiunii și filantropiei creștine

Acțiunile sale au constituit primul parteneriat între Statul roman și Biserica creștină. El promulgă o legislație care reglează relațiile dintre Biserică și puterea politică, privilegiind pe cei care asigură serviciul misiunii celei dintâi. A intervenit energic pentru a îndrepta metehnele unei lumi întunecate de păgânism, unde nedreptatea socială era socotită firească și unde abuzurile asupra celor neputincioși erau considerate legitime. Astfel, căsătoria este de acum considerată sfântă, iar pedeapsa pentru adulter era dură, la fel și pentru paricid. Copiii minori nu puteau fi acuzați în procese (înainte de majorat), iar copiii vânduți puteau fi răscumpărați. Sclavii s-au bucurat și ei, dăruindu-li-se libertatea. Săracii vor fi protejați contra celor puternici. Eusebiu de Cezareea zugrăvește astfel purtarea de grijă față de săraci: „Nevoiașilor, Constantin le-a împărțit felurite ajutoare în bani, arătându-se omenos și mărinimos chiar și față de oamenii din afară care veneau la el. De necăjiții care cerșeau prin piețe nu s-a îngrijit numai în așa fel încât ei să nu ducă lipsă de bani și de mâncare, ci și ca să aibă haine cum se cuvine cu care să se poată îmbrăca... Și față de bieții orfani s-a purtat ca un părinte; de văduvele lipsite de apărare se îngrijea îndeaproape, refăcându-le viața; ba de fetele rămase fără sprijin părintesc s-a îngrijit într-atâta încât le căsătorea cu bărbați avuți pe care-i cunoștea și înzestra miresele din vreme cu ce se cuvenea să aducă ele mirilor în căsnicie”. Mai mult, așezămintele de asistență socială ale Bisericii sunt atât de răspândite și bine organizate, încât ele hrănesc nu numai pe creștinii săraci, ci și pe păgâni!

După anul 324 au fost luate măsuri concrete în favoarea creștinilor, destinate să compenseze pagubele provocate de persecuțiile lui Licinius și ale predecesorilor săi. Printre măsurile luate de Constantin cel Mare în favoarea creștinilor putem aminti: proclamarea duminicii ca zi de odihnă, exceptarea Bisericii și a clericilor de impozite, acordarea unei puteri judiciare episcopilor și protejarea familiei. Astfel, creștinii exilați au fost rechemați, cei care au fost condamnați la munci grele au fost eliberați, cei privați de funcții sau grade le-au reprimit, bunurile confiscate au fost restituite, iar în cazul celor decedați în timpul persecuțiilor, familiile primeau bunurile, cu mențiunea că, în cazul în care nu existau moștenitori, acestea erau date Bisericii.

Sinodul I Ecumenic și biruința împotriva ereziei

În ciuda atâtor binefaceri primite de Biserică, ea este acum atacată chiar de către unii dintre ierarhii, preoții și diaconii ei. Bucuria libertății și a adorării unicului Dumnezeu în Treime a fost spulberată atunci când preotul Arie a susținut subordi­na­ția­nis­mul, învățând că Fiul este mai mic decât Dumnezeu Tatăl. Sfinții Părinți s-au mobilizat împotriva acestei triste și tragice rătăciri, Constantin venind de multe ori între ei, admirând ceata mărturisitorilor și asigurându-i pe cei prezenți de întreaga lui dăruire în slujba menținerii păcii în Biserica Mântuitorului Hristos. O frumoasă descriere a sfinților prezenți la Niceea oferă istoricul Teodoret al Cirului: „[...] Erau mulți care se distingeau prin harismele apostolice, iar mulți purtau stigmatele Domnului Iisus pe trup [...], Pavel, episcopul Neocezareei, a fost lovit de furia lui Liciniu; ambele mâini i-au fost legate, folosindu-se la aceasta fierul roșu, zbârcindu-se astfel și omorându-i-se nervii de mișcare a articulațiilor. Altora le-a scos ochiul drept, iar alții aveau genunchiul drept mutilat. În numărul acestora era și Pafnutie Egipteanul. Într-un cuvânt, se poate vedea aici o mulțime de martiri strânși la un loc”.

Totodată, trebuie spus că mărturisirea nu s-a rezumat doar la aceasta. În timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena asistăm și la o dezvoltare a vieții liturgice. Formele cultului, până atunci puține și modeste în ritual și în fast, se îmbogățesc cu altele noi, care aveau scopul de a-i spori frumusețea și de a exprima în același timp sentimente de bucurie și de jubilare pentru biruința definitivă a crești­nismului. Apar multe cărți de cult și se intensifică cultul sfinților martiri, îndeosebi al sfintelor moaște. Nu putem să nu amintim de descoperirea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, făcută prin stăruința Sfintei Împărătese Elena, în anul 326.

Puterea personalității unui conducător sfânt

Sunt mulți astăzi aceia care socotesc că Sfântul Împărat Constantin cel Mare a acționat în primul rând din punct de vedere politic, având în vedere necesitatea unui imperiu unit printr-o singură religie opusă politeismului păgân. Însă Biserica a avut grijă să-l cinstească cum se cuvine pe împăratul ales de Dumnezeu. Având în vedere întreaga sa activitate în favoarea crești­nilor, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Constantin cel Mare ca Sfânt „întocmai cu Apostolii”, căci, prin întreaga sa activitate, împreună cu mama sa, Sfânta Împărăteasă Elena, a contribuit la răspândirea credinței Apostolilor în întreaga lume. Prin recunoașterea ca Sfânt a Împăratului Constantin cel Mare, Biserica Ortodoxă nu consideră că el ar fi fost lipsit de păcate, „căci nu este om drept pe pământ, care să facă binele și să nu păcătuiască” (Ecclesiastul 7, 20). Ceea ce reținem din exemplul Sfântului Constantin este căința sa, iubirea lui sinceră pentru Biserică, în ciuda oricăror beneficii pe care s-ar putea considera că le-a obținut cu ajutorul ei. De altfel, aceasta se vede și din faptul că a fost mai dur cu ereticii decât cu păgânii, pe eretici socotindu-i „adversari ai adevărului, vrăj­mași ai vieții și sfetnici ai pierzării”.

Pe bună dreptate istoria - și mai ales cea ortodoxă - l-a numit „Mare”, fiindcă, în realitate, puțini bărbați care s-au luptat cu atâtea neplăceri morale și politice au fost împodobiți cu asemenea cinste.