Munteancă în copilărie, ieșeancă la vârsta studiilor și a maturității, cu o carieră medicală împlinită la Cabinetul stomatologic „Sfântul Pantelimon” al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, doamna dr. Aurelia Luchian
Duminica Floriilor şi urbanitatea credinţei
Intrarea smerită a Mântuitorului în Ierusalim vrea să ne spună că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, că slava Lui nu are nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti. Primirea ovaţiilor din partea lui Hristos vesteşte însă faptul că Mesia a venit şi intră în Cetatea Sfântă spre a primi Răstignire din partea oamenilor, dar şi că, profetic, va împărăţi peste moarte, înviind a treia zi. Dialogul cu părintele Ioan I. Ică jr., profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă a Facultăţii de Teologie „Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu, ne descoperă câteva dintre semnificaţiile teologice ale Duminicii Floriilor.
Părinte profesor, iată-ne ajunşi, după un urcuş duhovnicesc de 40 de zile, la porţile Ierusalimului. Ne aflăm în Duminica Floriilor prăznuind Intrarea Domnului în Cetatea Sfântă. Să ne amintim faptul că ieri Biserica a prăznuit Învierea lui Lazăr, subliniind prin aceasta că toţi trebuie să părăsim în timpul postului „prietenia faţă de trup” pentru a ne face ca şi Lazăr prieteni ai lui Hristos, ca să murim şi să înviem împreună cu El. Care este importanţa minunii învierii lui Lazăr, săvârşită acum în preambulul Săptămânii Mari?
Într-adevăr, perioada Sfântului şi Marelui Post se încheie vineri seara în săptămâna a şasea a Păresimilor. Postul celor 40 de zile, postul Vechiului Legământ, postul recapitulării căderii şi ridicării omului în Vechiul Legământ, se încheie, şi-aşa cum aţi spus frumos, suntem cu Iisus Hristos la porţile Ierusalimului, la marginea Ierusalimului, în Betania unde Domnul Hristos vine pentru prietenul Său Lazăr. Biserica ţine într-un fel se unească aceste două episoade care au şi o legătură cauzală între ele. Învierea lui Lazăr e ultimul gest mesianic al Mântuitorului, care arată în cele din urmă scopul cu care vine în Ierusalim. El nu vine ca un împărat al forţei, al cuceririi, ci vine din dragoste, din dragoste faţă de oameni. Evanghelia lui Ioan este de fapt cea care uneşte cele două evenimente, singura care insistă pe un capitol întreg asupra episodului Lazăr. Tema Sâmbetei lui Lazăr şi cea a Duminicii Floriilor stau împreună şi reprezintă două aspecte complementare ale revelării divino-umanităţii lui Hristos înainte de Pătimirile Sale. Sâmbăta lui Lazăr face aşadar parte din Sărbătoarea mare cu două zile de prăznuire. Învierea lui Lazăr este minunea profetică pe care Iisus o face înainte de a intra în drama Săptămânii celei Mari a Pătimirii şi Învierii Lui. Lucrul acesta ni-l aminteşte şi troparul praznicului: „Învierea cea de obşte înainte de Patima Ta încredinţându-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule”, tropar comun pentru ambele zile, atât sâmbătă, cât şi duminică. Iisus vrea să ne spună că duşmanul cel mare al oamenilor, în afară de păcat, este moartea, iar El vine din dragoste pentru noi ca să ne smulgă din moartea păcatului.
Floriile, o anticipare profetică a primirii eshatologice a Domnului de creaţia restaurată
Avem propriu-zis o singură sărbătoare desfăşurată în două zile, mai ales că ambele sunt situate de Sfinţii Evanghelişti „cu şase zile înainte de Paşti”.
Aşa este, numai că trebuie reţinut că doar la Ioan ele sunt legate. Sinopticii trec direct la ultima minune, vindecarea orbului din Ierihon, locul cel mai jos al pământului, unde Iordanul se varsă în Marea Moartă, după care Iisus urcă cei aproape 1.000 de metri până la Ierusalim şi intră în Cetatea Sfântă trecând prin Betania. Sinopticii pun aspectul pe „regia” pe care o realizează Iisus, o regie pe care o face când îi trimite pe ucenici să-I aducă şi un mânz special. Iisus Îşi pregăteşte intrarea în Ierusalim. Evanghelia lui Ioan nu pune accentul pe găsirea mânzului asinei, cum face de exemplu Luca în capitolul 19 al Evangheliei sale, ci accentuează dragostea Mântuitorului faţă de Lazăr. Iisus este prieten şi al lui Lazăr, dar şi al surorilor lui, şi din dragoste faţă de această familie binecuvântată, El vine expunându-se unui risc. Pentru că după învierea lui Lazăr avem discuţia dintre ucenici care ştiau că Iisus este urmărit şi condamnat la moarte. Cu toate acestea, Iisus continuă să meargă spre Ierusalim trecând prin Betania, acest episod intermediar subliniază că, înviindu-l pe Lazăr, El vrea să fie cu toţi oamenii care sunt prietenii Lui. Şi Iisus vrea să facă din noi o singură familie care să treacă de moarte în bucuria unei comuniuni fără de sfârşit. Legătura este esenţială între cele două episoade, iar Triodul merge pe varianta ioaneică. Dar amândouă praznicele trebuie văzute împreună, sunt două feţe ale acelei Taine mari. Primirea triumfală a lui Iisus este o anticipare profetică, aşa cum şi învierea lui Lazăr este o profeţie a învierii de obşte, o anticipare a primirii eshatologice a lui Iisus Hristos de către toată creaţia restaurată. Astfel avem în faţă şi varianta pozitivă, luminoasă, fiindcă ce s-ar fi întâmplat dacă tot Ierusalimul L-ar fi primit pe Hristos Care venea aici cu pace, cu dragoste, cu mesajul împăcării dintre Dumnezeu şi oameni? Este un moment de bucurie, un moment de euforie, care, din nefericire, va trece repede. În timp ce mulţimile se bucură, Îl aclamă, liderii religioşi în schimb Îi uneltesc arestarea şi răstignirea.
Luca este singurul evanghelist care menţionează că, în mijlocul acelei atmosfere pline de însufleţire şi de entuziasm, Domnul trăieşte o clipă de jale. Privind la cetatea ce se întinde la picioarele Sale, El începe să plângă: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19, 42). În două rânduri evanghelistul notează că Domnul a plâns: în faţa mormântului lui Lazăr şi acum, la intrarea în Cetatea Sfântă.
Da, este o nuanţă specifică evanghelistului plânsul Mântuitorului coborând pe Muntele Măslinilor. Plânsul acesta este unul profetic. Văzând capitala şi templul, ştie că peste câteva zile El va fi respins de Cetate şi vede profetic ceea ce se va întâmpla peste exact 40 de ani, când cetatea va fi devastată la capătul unui război cumplit. Deci Iisus plânge soarta Cetăţii Sfinte, cum plânge soarta umanităţii, care respingând oferta de pace şi dragoste se condamnă la autodistrugere şi război atunci când nu ştie să primească iubirea lui Dumnezeu. Ierusalimul va primi în schimb ura şi violenţa pe care, înainte de a le simţi, le va exercita asupra Fiului lui Dumnezeu. Iisus intră în Ierusalim nu călare pe un armăsar, simbolul militar al unui cuceritor, al unui rege sau împărat al acestei lumi, ci vine călare pe un asin, pe un măgăruş, cu pace. Să ne amintim de profeţia lui Zaharia care spune: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul Tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9). Acest text continuă însă şi anunţă că „El va nimici carele lui Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi Împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă”.
Oamenii nu Îl primesc pe Dumnezeu pentru că Îl confundă cu un împărat lumesc
Cu tristeţe constatăm acum cât de duplicitară este firea umană trecând de la osanale şi aclamaţii, trecând de la o stare la alta.
Din păcate, aşa este. Această sărbătoare, ca şi Săptămâna care urmează, aşa cum de fapt profeţise Dreptul Simeon Fecioarei Maria la întâmpinarea Sa, va scoate la iveală atitudinea multor inimi. Atitudinea pe care o manifestă oamenii faţă de Domnul Hristos, aflând de evenimentul din Betania şi Ierusalim, ne arată că noi toţi facem vădită starea de spirit care ne domină, şi care este dublă. Iisus ne atrage, El vine cu promisiunea unei lumi bune şi drepte. Dar, pe de altă parte, faptul că Iisus vine în numele lui Dumnezeu şi vine ca vestitorul şi împlinitorul Împărăţiei lui Dumnezeu, asta ne deranjează. Oamenii nu vor să aibă stăpâni, pentru că Îl confundă pe Dumnezeu cu un împărat lumesc. Trebuie să ştim că în inima omului se află şi gânduri bune, şi gânduri rele, şi gânduri îngereşti şi copilăreşti. Însă să nu uităm şi de cel rău. Cel rău, care asistă invizibil la toată această desfăşurare, este cel care îi sugerează lui Caiafa şi liderilor religioşi să se teamă de Iisus, văzut ca un lider care îi va zdruncina, îi va anula din funcţiile lor şi în acelaşi timp îi va pune în conflict cu Imperiul Roman. Să nu uităm că deja Caiafa spune: „Ce ne facem cu Iisus, că poporul se duce după EL şi vin romanii... mai bine să moară un singur om pentru popor”. Deci, Iisus făcând binele este răstălmăcit, şi vom vedea mai încolo că acest lucru se întâmplă şi din partea poporului şi chiar a propriilor Săi ucenici. Până la urmă, Iisus Hristos va rămâne după Ghetsimani singur, abandonat de ucenicii care nu Îi vor sta aproape la suferinţă şi biruinţă.
Mulţi exegeţi afirmă că sărbătoarea de astăzi este o adevărată parabolă în acţiune. În ziua solemnă care precedă cu puţin timp Răstignirea şi Învierea, Domnul vrea să ne înfăţişeze icoana anticipată a Împărăţiei harului. Sfântul Chiril afirmă şi el că Intrarea în Ierusalim preînchipuie intrarea neamurilor călăuzite de Hristos în Ierusalimul Ceresc. De ce atribuim acestui eveniment un caracter prefigurativ legat de perioada eshatologică?
Sfinţii Părinţi au dat această lectură interpretând mânzul ca un simbol al păgânilor şi al deschiderii Mântuitorului spre neamuri. Ei au socotit că în momentul când Israel L-a refuzat pe Mesia, L-a respins pe Fiul lui Dumnezeu, neamurile au preluat găsirea şi aclamarea Mântuitorului ca Împărat al istoriei şi al întregii lumi. Refuzul lui Israel s-a transformat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, în acceptarea Lui din partea popoarelor păgâne. Un lucru paradoxal ca toată iconomia Mântuitorului, de altfel, prefigurat încă de la naşterea Mântuitorului. Ierusalimul Îl refuză, dar El este căutat de către magii din Persia, de către păgâni. Iisus, într-un fel, face şi acest gest profetic arătând că venirea Sa în lume nu este pentru un singur popor, ci aşa cum fusese în legământul Lui cu Avraam: „Se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Fac. 12, 3). Într-un fel, Iisus moare şi din cauza faptului că vechiul Israel vrea să confişte Împărăţia sau legământul cu Dumnezeu doar pentru neamul lor, într-un scenariu de egoism religios şi de putere. Mântuitorul a primit moarte pe Cruce şi pentru că El a avut îmbrăţişare şi ofertă de dragoste şi de deschidere nu doar faţă de Israel, vrând să asocieze la acestea toate neamurile pământului.
Ierusalim, oraşul păcii?
Tot Sfinţii Părinţi văd simbolic această procesiune a Mântuitorului în intrarea Mare ce are loc la Sfânta Liturghie, când Cinstitele Daruri sunt aduse de la Proscomidiar prin naosul Bisericii şi sunt duse în Altar prin Uşile împărăteşti şi aşezate pe Sfânta Masă. Explicaţi-ne această acţiune liturgică ce se realizează în amintirea evenimentului petrecut astăzi.
Dumnezeiasca Liturghie este icoana întregii iconomii în trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Ieşirea şi intrarea cu Cinstitele Daruri actualizează din nou în mijlocul credincioşilor tocmai această intrare a Domnului în Ierusalim, intrare de dragoste care se va transforma în iubire de jertfă şi de sacrificiu din care vor ţâşni apoi nădejdea şi speranţa Învierii. La fiecare Liturghie suntem martori acestei taine, acestei prefigurări care anticipează Învierea. În clipele intrării Sale, Mântuitorul dorea să spună celor prezenţi: „pentru asta am venit, să ne bucurăm cu toţii împreună, oraşul Meu să fie oraşul păcii”. Din păcate, vai, nici atunci şi nici acum nu este. Pacea nu este doar pentru un singur popor. Ori este pentru toată lumea, ori nu este pentru nimeni. Dar este iarăşi o înţelepciune a Sfinţilor Părinţi şi a Bisericii noastre, că ţine taina Crucii, a Mormântului şi a Învierii care sunt centrale în Liturghie, dar a ţinut şi ţine în continuare să urmeze şi taina întâmpinării şi a Intrării în Ierusalim ca anticipare a intrării întregi comunităţi, a întregului cosmos în Împărăţia veşnică. Este o anticipare, vine Împăratul, altul decât ne-am fi închipuit noi, şi instaurează o stare a creaţiei care va fi starea veşnică a universului şi a umanităţii restaurate.
Credincioşii sunt antrenaţi în practica virtuţilor timp de 40 de zile, însoţind duhovniceşte pe Hristos şi punând virtuţile lor în locul stâlpărilor de odinioară. „Veniţi să gătim Domnului cele de întâmpinare aducând-I stâlpări de virtuţi că aşa Îl vom primi în sufletul nostru ca în cetatea Ierusalimului, lăudându-L şi închinându-ne Lui”. Vedem această asimilare a stâlpărilor cu virtuţile dobândite în urma ostenelilor ascetice din timpul Postului Mare şi intrarea noastră ca şi contemporani cu Iisus în aceste zile intense pe plan spiritual.
Nimeni nu poate să Îl primească pe Dumnezeu dacă nu se pregăteşte. Pregătirea este un fel de preîntâmpinare ca să vezi o realitate. Cât te pregăteşti, atât primeşti. E limpede. Aşa trebuie să vedem postirea, care nu este doar legată de trup, fiindcă atunci ar fi o dietă. Dacă la postire adăugăm sădirea gândurilor bune în locul celor rele, a virtuţilor în locul răutăţii, atunci vom dobândi o stare umană de bine echilibrat, de ochi luminos, putem să Îl vedem pe Hristos în toată taina Lui. Dacă nu vom reuşi asta, toate obsesiile şi gândurile noastre ne vor distorsiona imaginea nu doar despre toată realitatea privind pe Dumnezeu, dar ne vor împiedica să Îl primim pe Iisus cu toată bogăţia Lui. Asta ne spune şi Dumnezeu: „vreau un popor sfânt, dar şi un popor pregătit”. Chiar de aceea, sute de ani, Dumnezeu a dorit să pregătească un popor capabil să primească pe Hristos, Care vine să locuiască printre oameni. Pregătirea noastră nu vrea decât să ne facă capabili să primim tot ceea ce ne oferă Hristos, la nivelul Lui, nu la nivelul nostru. Altfel, dacă avem o pregătire neadecvată, observăm lecţia sau morala acestei sărbători şi cântările insistă pe acest aspect. Aceiaşi oameni care I-au strigat lui Hristos „Osana” şi L-au aclamat ca Rege, când au văzut că nu corespunde scenariului lor davidic sau imperial, au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L”. Asta ne arată că oamenii nu erau foarte stabili, foarte luminaţi şi foarte constanţi în gândurile lor. Şi acum am în minte câteva cuvinte rostite în Catedrala Clujului de Arhiepiscopul Bartolomeu, care se adresa credincioşilor într-o noapte de Paşti spunând că „suntem contemporani cu Iisus, am parcurs cu El zilele din Săptămâna Mare, am fost cu El la Ana şi Caiafa, L-am însoţit în faţa lui Pilat, am fost alături de El în Grădina Ghetsimani şi în rugăciunea cu sudori de sânge, dar nu am strigat «răstigneşte-L!», ci «Doamne, ai milă de noi, cei care Te răstignim»”. Este o lecţie într-adevăr. Ar mai fi interesant un lucru. În Evanghelii vedem că Iisus nu prea intră în oraşe, nici nu erau foarte multe, dar Îl vedem activând în sate. În oraşe îi trimite pe ucenici. Ei acum intră în oraş, în oraşul care trebuia să fie Cetatea Lui. Dar oraşul Lui are această atitudine duplicitară şi vrea să Îl primească pe de o parte, dar în fapt Îl şi respinge. Noi, creştinii, astăzi, în ţările noastre şi în civilizaţia noastră urbană, cât primim sau cum primim pe Iisus Hristos cu Evanghelia Lui, Evanghelia iubirii? E o problemă pe care civilizaţia noastră urbană o creează într-un fel la întâlnirea cu Hristos şi Evanghelia Sa. Astăzi, credinţa pare invers de cum a fost la început. Credinţa a fost un fenomen urban şi păgânismul a fost un fenomen rural. Acum credinţa pare că se menţine la sat, dacă mai putem vorbi de acest lucru din punct de vedere sociologic, iar oraşele par cumva mai în afara preferinţelor şi sistemelor religioase. Această sărbătoare este şi o întrebare faţă de sensul urban al Evangheliei, la urbanitatea credinţei, ca să citez un titlu frumos de carte al lui Teodor Baconski. Să Îl punem pe Hristos în legătură cu oraşul şi orăşenii, mai ales că suntem majoritari într-o ţară aparent rurală, ar fi o temă de meditaţie pentru noi toţi. Pentru că Biserica nu este alcătuită numai din cler şi că majoritatea bisericilor sunt la oraş, să ne punem această întrebare: cât şi cum pot să primească oraşele din Iisus Hristos şi din Evanghelia Sa, din dragostea Sa? Ar fi un moment de reflecţie, de meditaţie acum a acestui fapt.