„I-am închinat lui Dumnezeu sfânta trudă a braţelor noastre”

Omul zilelor noastre, conştient de relativitatea lumii în care trăieşte şi orbit de propriile realizări tehnice, nu mai poate să accepte alt criteriu al adevărului decât propria inteligenţă. Tocmai de aceea refuză orice autoritate din afara sa, mai ales pe cea divină. Năzuinţa spre o viaţă spirituală nu o poate totuşi ignora, aşa că, asemenea omului antic, ajunge să-şi fabrice singur falși dumnezei. Păgânismul vremurilor contemporane e ceva mai subtil, dar, în esenţă, e acelaşi lucru cu cel vechi, de aceea e mai folositor decât oricând a lua aminte la rolul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în salvarea de sub iluzia idolilor.

Pentru creştinii de la începutul secolului IV, împăratul Flavius Valerius Constantinus, fiu al lui Constanţiu Chlor şi al Elenei, cunoscut acum ca Sfântul Împărat Constantin cel Mare, a fost un adevărat izbăvitor, având în vedere prin ce suplicii au trecut aceştia vreme de câteva secole, dar mai cu seamă după anul 303, când a început în mod oficial „Marea Persecuţie”.

Creştinii sub persecuţiile păgâne

Într-adevăr, măsurile anticreştine care s-au luat în Imperiul Roman, începând cu data de 23 februarie 303, au fost de-a dreptul diabolice, menite să stârpească orice urmă de creştinism: adunările creştinilor, implicit slujbele, erau interzise, bisericile trebuiau distruse ori, în cel mai bun caz, confiscate, cărţile sfinte erau arse, creştinii îşi pierdeau orice privilegiu, indiferent de rang ori statut social, li se confiscau averile şi mulţi erau vânduţi ca sclavi, iar în plus, le era interzisă orice reclamaţie sau apel pentru a se apăra în tribunale.

Întregii populaţii a imperiului, folosind listele recensămintelor, i s-a fixat obligaţia de a face sacrificii sau libaţii în cinstea zeilor, între care se considerau a fi şi împăraţii, refuzul fiind pedepsit cu moartea. Pentru aceasta se eliberau certificate constatatorii (libellus) celor care corespundeau cerinţelor. La un moment dat, pentru a face imposibil traiul creştinilor, alimentele din pieţe erau stropite cu vinul de la jertfe, ori se făceau ungeri cu sângele sacrificiilor păgâne tuturor celor ce voiau să folosească băile publice.

Confruntaţi cu această urgie, unii creştini fugeau în locuri pustii sau la popoarele din afara imperiului, alţii, printr-un subterfugiu birocratic, reuşeau sa-şi procure false certificate pentru a scăpa de prigoană, unii, din frică sau în urma torturilor, cedau, iar foarte mulţi sufereau schingiuiri inimaginabile şi morţi cumplit de chinuitoare, primind cununa muceniciei. Sinaxarele abundă cu nume de martiri de toate felurile: de la prunci până la bătrâni şi de la sclavi până la mari demnitari şi chiar împărătese. Acesta era statutul creştinilor la începutul secolului IV.

Convertirea unui împărat

Constantin cel Mare ajunge împărat în anul 306, într-o conjunctură complicată din punct de vedere politic şi religios. Despre tatăl acestuia Episcopul Eusebiu de Cezareea dă de înţeles că ar fi fost creştin, deşi, cel mai probabil, era doar monoteist, un adept al cultului solar ce era răspândit în acele vremuri printre militari, credinţă ce se pare că ar fi fost împărtăşită şi de Constantin. În ce o priveşte pe Sfânta Elena, mama acestuia, Eusebiu spune clar că „mai înainte nu fusese credincioasă” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa Împăratului Constantin, cartea III, XLVII, 2), ci prin fiul ei a ajuns la Hristos. Cert e că momentul hotărâtor pentru Sfântul Constantin cel Mare a fost revelaţia divină pe care a avut-o cu prilejul bătăliei contra lui Maxenţiu la Pons Milvius, în octombrie 312.

S-a speculat mult despre onestitatea convertirii lui Constantin, cum că ar fi fost ghidat de un simplu oportunism în sprijinirea creştinilor, însă, pe lângă dovada faptelor sale, trebuie observat şi că un împărat roman biruitor, păgân, nu avea ce sprijin politic sau ce legitimitate suplimentară să primească de la o minoritate religioasă detestată şi prigonită, cum era creştinismul. Monedele gravate cu semnul crucii, statuile şi inscripţiile ce îl redau pe Constantin purtând crucea ori hrisma (XR - prescurtarea numelui Mântuitorului) dovedesc că pentru împărat Hristos şi simbolurile legate de El erau deosebit de preţioase.

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut, după ce a ajuns singur stăpânitor în vestul imperiului, a fost să redea tuturor, mai ales creştinilor, libertatea deplină de exprimare religioasă. Aşa au apărut hotărârile luate în 313 la Milan împreună cu aliatul de atunci Liciniu, ce stăpânea o parte din Răsărit. S-a decis că toţi au dreptul „deschis”, „liber” şi „deplin” să-şi exprime credinţa. De asemenea, cât mai rapid, comunităţilor creştine trebuia să li se retrocedeze locaşurile şi bunurile ce le fuseseră confiscate, inclusiv cele înstrăinate de autorităţi între timp, fără obligaţia de a plăti ceva în schimb. De asemenea, hotărârile să fie afişate şi făcute cunoscute tuturor.

Constantin cel Mare este autorul principal al libertăţii religioase hotărâte atunci, deşi s-au emis şi alte ipoteze, deoarece s-a dovedit singurul dintre cei doi dedicat acestei cauze. El, chiar şi înainte, dar mai ales după, s-a străduit să ofere libertate deplină creştinilor trimiţând adrese şi scrisori către conducătorii locali din diverse provincii cu directive în acest sens.

A făcut donaţii substanţiale bisericilor, inclusiv terenul unde şi acum se află Bazilica „Sfântul Petru” din Roma, iar asta chiar după victoria din 312, dar a ridicat şi maiestuoase biserici în Constantinopol, Ierusalim, Betleem sau Antiohia, un rol deosebit avându-l aici şi mama sa, Elena. A acordat libertate şi cetăţenie sclavilor, „nevoiaşilor le-a împărţit felurite ajutoare în bani, arătându-se omenos şi mărinimos”, „totuşi Bisericii lui Dumnezeu îi închina el cu osebire râvna sa” (Viaţa..., cartea I, XLIV). S-a îngrijit atât de liniştea exterioară a Bisericii, cât şi de cea interioară, organizând primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325), dar nu a neglijat nici evlavia personală, căci făcuse o biserică până şi-n palatul imperial şi „întrecea în fervoare pe toţi cei ce se adunau acolo”, după cum mărturiseşte tot Eusebiu episcopul. Desigur, nu a fost un om fără de păcate, însă nu acestea l-au caracterizat, ci râvna pentru Biserica lui Hristos şi pocăinţa, căci, înainte de a muri, la 62 de ani (în 337), spovedindu-se a primit harul Botezului şi Sfintele Taine, putând mărturisi în faţa morţii: „în clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit” (Viaţa..., cartea IV, LXI), căci, aşa cum mărturisise cu altă ocazie, „noi i-am închinat lui Dumnezeu toată sfânta trudă a braţelor noastre” (Eusebiu de Cezareea, Cuvântarea lui Constantin la Adunarea Sfinţilor, XXVI, 2).

Augusta Elena

În ce o priveşte pe Sfânta Elena, care prin fiul ei a cunoscut pe Hristos, acelaşi Eusebiu de Cezareea afirmă că era „o fiinţă atât de cuvioasă, de parcă Însuşi Mântuitorul tuturor i-ar fi fost ei învăţător încă din frageda ei tinereţe” şi că „în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând” (Viaţa..., cartea III, XLV). Despre ea se ştie că e cea care a pus să se caute şi a găsit lemnul Sfintei Cruci, dar prea puţine se zic despre simplitatea, modestia şi dărnicia ei faţă de cei neajutoraţi, căci primise de la fiul ei dreptul de dispune cum crede de vistieria imperială şi „împărţea în jurul ei daruri din belşug”.