„Încă de copil am fost mândru de bunicul meu”

S-au împlinit azi, 5 octombrie, 25 de ani de când părintele profesor Dumitru Stăniloae a plecat la Domnul. Nepotul său, Dumitru Horia Ionescu, ne-a povestit amintiri din copilăria îndrumată de strălucitul bunic și teolog, cel care a tradus Filocalia. „Bunicul meu a tradus totul”, le spunea el copiilor de la grădinița germană, doar că atunci se referea la cărțile pentru copii. Din 1984 trăiește la Freiburg, în Germania, și știe că prin emigrare s-a privat de câțiva ani buni în care putea să fie zilnic cu cel care îi era și tată, și îndrumător în viață. A studiat la rândul său teologia, dar s-a îndreptat spre un orizont cultural, ocupând de mai multă vreme un post în cadrul concernului editorial Herder.  

Domnule Dumitru Horia Ionescu, vă propun să ne întoarcem în timp, când erați copil. V-ați născut în 1959, la un an de la arestarea bunicului, părintele Stăniloae, și de aceea ați trăit prima parte a copilăriei fără prezența lui. Ce vă povesteau mama și bunica despre el?

Este adevărat, bunicul meu a fost arestat în 1958, iar în acel moment mama era deja logodită cu tatăl meu, s-au și căsătorit imediat după arestarea bunicului, ceea ce pentru ea a fost un lucru foarte bun. Primul meu contact cu bunicul a fost prin intermediul unei fotografii așezate pe o comodă. Erau mai multe fotografii acolo ca-ntr-un fotomontaj. Într-una era reprezentat un bărbat tânăr cu barbă. Am întrebat cine este omul acela: „Este tata mare, este bunicul.” „Unde este bunicul?” „Este în delegație.” S-a întors acasă în 1964. Nu l-am recunoscut, era cu totul altfel decât omul tânăr și frumos din fotografii, însă la vremea aceea, copil fiind, nu mi s-a părut că ar fi foarte slăbit. Dar era într-adevăr slăbit, obosit, fără barbă, însă mie mi-a plăcut. Ne-am împrietenit imediat. Pentru că părinții mei se despărțiseră, bunicul mi-a devenit un fel de tată. Am intrat în tot felul de discuții, ne plimbam, nu-l mai părăseam niciodată și cred că și pentru el a fost un lucru foarte important acesta, că a putut să se echilibreze dintr-un anumit punct de vedere. Eram la grădinița germană și vorbeam nemțește pentru că am văzut că-i face foarte mare plăcere să vorbească în germană. El încerca să reintre în normalul acesta intelectual. Aveam niște cărți pentru copii, reviste cu de­sene frumoase, cu dialoguri, erau aduse de la Leipzig din RDG, iar bunicul mi le traducea pe toate. Eu învățam totul pe de rost, mă duceam la grădiniță, le spuneam copiilor, le spuneam cu mândrie: Bunicul meu mi-a tradus tot. De la bun început am fost foarte mândru de bunicul meu, invers n-a prea fost cazul...

Realitatea este că și dvs. ați absolvit Facultatea de Teologie, că din 1984 sunteți în Germania, că lucrați în cadrul marelui concern Herder și sunteți un eseist apreciat... Întorcându-ne la tema discuției, ați avut probleme la școală pentru faptul că erați nepotul unui fost deținut politic?

Nu am avut probleme. Am intrat la școală în 1966, când bunicul meu era complet reintegrat. Era profesor la Catedra de dogmatică la Facultatea de Teologie. Îmi era destul de greu să explic, dar mai degrabă eram întrebat: „Ce este mama?”, „Ce este tata?”, și era foarte simplu: profesoară și inginer. Bunicul meu venea foarte des să mă ia acasă, la ora 12:00, când se terminau orele și plecam de mână cu el. Au fost câțiva copii care, văzându-l la școală pe bunicul cu barbă, au crezut că e pictor și am lăsat-o așa... Aș minți dacă aș spune că am suferit în vreun fel din acest motiv. Eram însă într-o situație specială, aș putea s-o numesc, pentru că mi s-a spus și mie foarte devreme să fiu atent cu cine vorbesc și ce vorbesc. Erau tot felul de provocări atunci. De prin anii ‘66-’67 veneau tot felul de scriitori la noi acasă, bunicul era foarte vizitat. I-am cunoscut foarte devreme pe cei mai importanți scriitori ai epocii și acesta a fost pentru mine un fapt cultural care m-a educat, pentru că asistam cu bucurie la acele discuții și am învățat o mulțime de lucruri în acest fel.

Ce vă mai amintiți despre anii copilăriei?

Locuiam în curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi”, puțin mai sus de magazinul Cocorul. Era o casă cu trei etaje. Noi aveam o jumătate de apartament la parter, fiind anii ‘60 era mare criză de locuințe în București, iar bunicul meu fusese repartizat acolo încă din 1947, când venise în Capitală, și a rămas acolo până în 1974. Condițiile de locuit erau foarte proaste, ne dărâmaseră sobele, se pusese un calorifer care nu funcționa. În 1974, bunicul s-a mutat pe strada Cernica, unde a trăit până la moarte. Astăzi se numește strada Părintele Stăniloae. Am fost foarte șocat când m-am întors, după 1989. S-a schimbat foarte mult zona. Când am copilărit eu acolo, lumea din cartier era formată din bucureșteni de mai multe generații, oameni mulțumiți cu existența lor, care își câștigau cinstit existența, eram într-adevăr într-o comunitate de vecini. Mama și bunicii mă alintau întotdeauna Dumitraș, chiar și când făceam prostii...

Povestiți-ne despre bunica Maria. Se înțelege că ea a fost foarte importantă pentru liniștea și confortul de a scrie ale părintelui Stăniloae.

Îmi amintesc despre ea că citea tot timpul din Psaltire. Eu afirm că bunica a fost în felul ei o sfântă, era foarte blândă, drăguță, corectă și, în același timp, foarte credincioasă în sensul discret al cuvântului. În primele mele amintiri o văd pe bunica citind Psaltirea. În perioada aceea foarte grea, când bunicul era arestat, ea îl aștepta cu foarte mare nerăbdare, cu durere, și atunci singura ei mângâiere era Psaltirea. A renunțat la o carieră foarte bună când s-a căsătorit cu bunicul și au fost mai bine de 60 de ani căsătoriți. Nu se certau niciodată. Rar vezi o asemenea armonie între doi oameni și mai ales între soți, pentru că știm, atunci când locuiești împreună mai apar discuții, sunt orgolii, dar ei doi se înțelegeau mereu bine. Ea organiza totul în așa fel, încât bunicul să nu aibă ­altceva de făcut decât să se așeze la masa de scris și să scrie. Bunicul îi datorează opera. Trebuie s-o spunem răspicat, dacă nu ar fi fost bunica mea, nu ar fi avut atâta liniște să scrie, să mediteze.

Părintele Stăniloae v-a influențat să studiați teologia?

Mie îmi plăcea mult istoria, chiar am avut niște rezultate bune la olimpiadele de istorie. Din păcate, în perioada aceea, ‘77-’78, istoria devenise ceva foarte politizat, facultatea se mutase la ceea ce se numea Academia „Ștefan Gheorghiu”, care era una politică, pentru formarea cadrelor de partid. Atunci nu s-a mai pus problema să dau la istorie. Am avut o lungă discuție pe tema aceasta cu bunicul, care mi-a spus să aleg ce vreau eu, dar dacă mă voi duce la „Ștefan ­Gheorghiu” o să am de făcut compromisuri. Și împreună cu el am învățat ce era necesar pentru a intra la Facultatea de Teologie la Sibiu și am intrat. Atunci așa era structura, o facultate la București, una la Sibiu, iar eu, care absolvisem liceul, puteam să mă prezint numai acolo.

În 1984 ați emigrat împreună cu mama dvs. în Germania, la Freiburg. Ce v-a determinat să faceți acest lucru, în condițiile în care bunicii rămâneau aici și puteau fi în pericol?

A fost marea dramă a familiei, a existenței noastre. Noi concepeam familia ca pe un fel de echipă în care fiecare are rolul și rostul lui. Totul a început în 1980, după ce făcusem o vacanță foarte frumoasă la Mănăstirea Dealu și ne plimbam seara târziu pe acea esplanadă superbă, iar bunicul a început o discuție în care spunea că el vrea să ne știe în străinătate pe mine și pe mama, pentru că se zvonea în cercul nostru că vor veni vremuri grele, că va începe o nouă prigoană, în orice caz se va „strânge șurubul”, cum se spunea. Ne-a dat și câteva exemple de apropiați ai noștri care își trimiseseră copiii în străinătate. Noi am protestat, am spus că nu este posibil! Dar el a spus: „Da, este posibil și trebuie să facem acest lucru pentru că eu consider că aici sunteți în pericol.” Și am mers în direcția aceasta. Înainte să plecăm ne-am făcut un cod, să putem să comunicăm, am învățat cum să vorbim la telefon, fiecare cuvânt avea semnificația lui, dar dacă foloseam o conjuncție înaintea cuvântului atunci sensul lui devenea altul. Când eu am putut să plec în Grecia, am adus-o și pe mama acolo, pe urmă am plecat amândoi în Germania. Inițial, am fi vrut să rămânem în Grecia, dar nu s-a putut pentru că era regim socialist. Ne-am adaptat ușor în Germania, fusesem crescuți în acest spirit, cunoșteam bine limba.

Cum ați ținut legătura cu bunicii până în 1989?

Vorbeam tot timpul la telefon în modul pe care vi l-am relatat. De vreo două ori am vorbit și în clar. Începuseră să-l cheme pe bunicul la Securitate. Directorul postului Radio Europa Liberă, Emil Georgescu, venise la Freiburg cu anumite treburi și a dorit foarte mult să se întâlnească cu noi. Și ne-am dus să vorbim cu el. I-a oferit mamei o slujbă la Europa Liberă, care ar fi fost o binecuvântare pentru noi fiindcă se plătea exorbitant, nu bine, ceva la nivelul jurnaliștilor americani. Însă dacă mama ar fi avut emisiuni la Radio Europa Liberă, l-ar fi periclitat pe bunicul și a trebuit să refuze postul. Și atunci, directorul a zis: Bine, dar dați-i un telefon și spuneți-i clar: „Dacă nu te vor lăsa în pace, ne ducem să vorbim despre asta la Radio Europa Liberă!”. Și așa am făcut, ne-am dus imediat la poștă, l-am sunat pe bunicul și am spus acest lucru. Și atunci bunicul meu a început să râdă. Și l-au lăsat în pace. Problema noastră cea mai mare acolo a fost că nu eram aproape de bunicul și bunica, acest lucru ne-a marcat existența.

Sunteți moștenitorul unei mari comori spirituale, opera părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Ce mai este de editat, de reeditat din scrierile părintelui?

Prin faptul că ne-am hotărât de multă vreme să avem o colaborare cu Editurile Patriarhiei, opera bunicului meu este cam gata, mai sunt doar câteva articole apărute în revistele teologice prin anii ‘50-’60 care trebuie să fie cuprinse într-o colecție. Ideea noastră a fost de a avea o opera omnia care să rămână, să fie cunoscută și pe viitor, iar cei care vor să-l studieze pe Dumitru Stăniloae să aibă acces la cărți, să fie un text definitiv.