Intelectualitatea basarabeană a eșuat în formularea unui program identitar, capabil să unifice societatea, motiv pentru care, în Republica Moldova, problema identitară rămâne un factor de polarizare, afirmă istoricul Virgil Pâslariuc. În prezent, dacă discutăm despre unire, trebuie să vorbim, în primul rând, despre un proiect acceptat de majoritate, ceea ce este încă destul de dificil de realizat, mai spune acesta, subliniind decalajele între Republica Moldova și România, care se adâncesc.
Domnule profesor, cât și cum a putut intelectualul basarabean păstra conștiința națională în perioada URSS? Care este starea de spirit acum?
Intelectualitatea basarabeană a avut un parcurs destul de dramatic în perioada secolului 20. În comunism, când obiectivul regimului totalitar era să uniformizeze întregul spațiu public, intelectualii din Basarabia încercau să creeze o alternativă la nivelul memoriei colective, reușind să se mențină pe latura românismului.
După declararea independenței, în 1991, lucrurile au devenit mai complicate. A urmat o tranziție spre un alt tip de societate și, din păcate, din punctul meu de vedere, intelectualitatea nu a reușit să formuleze un program identitar, capabil să unifice societatea. Din acest motiv, în Republica Moldova problema identitară rămâne un factor de polarizare.
Dacă e să vorbim despre starea de spirit, părerea mea e că intelectualitatea noastră se află în derivă. O bună parte din cei mai buni au plecat, pentru că au înțeles că în acest stat intelectualii nu sunt apreciaţi și au ales alte societăți, unde să se poată automanifesta.
Aproape două secole Moldova de dincolo de Prut a fost sub stăpânire străină. Cum este prezentată în cărțile de istorie țara-mamă de-a lungul acestei perioade, 1812-1990, și cum îi percep astăzi tinerii basarabeni pe frații lor de dincolo de Prut?
De la momentul anexării și până la Primul Război Mondial istoria naţională era pusă la Index în Basarabia. S-a creat o naraţiune istorică care încerca înglobarea românilor dintre Prut şi Nistru în istoria imperiului. Se ştie că după formarea statului modern român a existat o competiţie la nivel simbolic cu imperiul pentru Basarabia, moment care a culminat în anul Centenarului anexării (1912). La 1812 nimeni nu se gândea că Imperiul Rus, care era în apogeul puterii sale, se va opri la Prut. Intenția lui era să meargă mai departe, până la Constantinopol. Dar așa s-a întâmplat că Prutul a fost ultima barieră pe care a putut-o depăși Imperiul Țarist în sud-estul Europei, astfel încât Basarabia a devenit o regiune de frontieră între două civilizații. Fără îndoială, acest fapt a lăsat o amprentă asupra societății din Basarabia, dar și asupra societății românești în ansamblul său.
După 1918, în perioada interbelică s-a produs o recuperare în ceea ce numim noi memorie istorică, inclusiv în discursul istoriografic. Imaginea României ca patrie-mamă a ocupat un rol important în imaginarul basarabeanului de rând. După 1940, autoritățile sovietice au revenit la vechea paradigmă în care se vorbea de cele două entități „naţionale” diferite, moldoveni și români. Evident, este o chestiune care ține mai mult de ideologie, de crearea unei identități moldovenești, care până în ziua de astăzi are adepți.
După cel de-al Doilea Război Mondial, anume intelectualitatea basarabeană a fost cea care a vrut să mențină la nivelul memoriei istorice imaginea patriei-mamă, ce ulterior s-a regăsit în programul cultural al renașterii naționale din perioada perestroikăi, anii ‘85-’90, și care a culminat cu declarația de independență a Republicii Moldova.
Acum, o bună parte a basarabenilor acceptă ideea unităţii româneşti și că există un ideal al reîntregirii, care poate, la un moment dat, se va materializa și desigur că în anul centenarului revine în actualitate. Totodată, nu poate fi trecută cu vederea cenzura în societate, alimentată de factorul politic, care este interesat de divizarea societății pe criterii etnice.
Credeți că afirmația generalului rus I. Kuropatkin, făcută cu 8 ani înainte de unire, potrivit căreia, „fie pe cale pașnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este inevitabilă”, este actuală pentru zilele noastre?
Kuropatkin nu a fost singurul. Există foarte multe lucrări scrise inclusiv de naționaliști ruși în care se vorbește despre românii din Basarabia. Ceea ce spunea Kuropatkin și mulți alții s-a regăsit în programul Partidului Național Moldovenesc la 1917-1918, care a culminat în declarația de unire condiționată în cadrul României a Sfatului Țării și, mai ales, în polemicile care s-au purtat în spațiul public, generate de dezbaterile din cadrul Congresului de la Paris, când trebuia să fie recunoscută internațional Unirea Basarabiei cu România. Chiar la începutul anului 1918, augurii nu erau deloc prielnici realizării unirii, însă clasa politică românească a dat totuși dovadă de destulă tenacitate, reuşind realizarea acestui deziderat naţional.
În prezent, dacă discutăm despre unire, noi trebuie să vorbim, în primul rând, despre un proiect acceptat de majoritate, ceea ce este încă destul de dificil de realizat.
Au trecut aproape trei decenii de la dobândirea independenței Republicii Moldova, mai e posibil astăzi ca podul de flori din vara lui 1990 să devină podul unității noastre?
Spre deosebire de 1940, când nimeni nu ne-a întrebat în ce stat vrem să trăim și lucrurile s-au decis la nivelul unor înțelegeri între conducătorii lumii de atunci, în 1990-1991 noi am avut alegerea. Existau condiții firești de asumare a unirii, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Acum mulți regretă faptul că unirea nu a avut loc. În prezent, Republica Moldova este recunoscută la nivel internațional și foarte mulți din cei care vorbesc despre unire trebuie să țină cont de acest fapt - a fost un act asumat în 1991 și noi nu putem să îl negăm. Idealul unirii mai poate fi realizat doar pe cale perfect democratică, plebiscitară, printr-o decizie asumată. Însă pentru aceasta trebuie să existe în societate o dezbatere deschisă, într-un cadru democratic, cu o libertate de expresie și un stat minim de drept. Toată lumea recunoaște că Republica Moldova a intrat în impas, că este un stat eșuat și că nu e capabil să îndeplinească cele câteva funcții care le-ar asigura cetățenilor prosperitatea și securitatea.
De 30 de ani, noi avem dovada că unirea nu se poate întâmpla doar la nivelul unor declarații simbolice, al unor intenţii. Decalajele între noi și România se adâncesc, din păcate. Cu cât aceste decalaje vor fi mai mari, cu atât unirea va fi mai puţin probabilă. Noi, basarabenii, trebuie să încercăm să micşorăm acest decalaj și să creăm condițiile necesare pentru o decizie asumată şi general acceptată în societate. Anume acest lucru ne va permite să ne asumăm plenar actul unirii, al reintegrării în spaţiul european.
