„Istoricul a fost întotdeauna un învățător al neamului”

În perioada 29 august - 1 septembrie, la Iași are loc cea de-a doua ediție a Congresului Național al Istoricilor Români (CNIR), manifestare științifică la care participă peste 400 de istorici români din țară, din Republica Moldova, dar și din țările din vestul Europei. Despre provocările actuale ale istoriografiei românești, despre problemele cu care se confruntă cercetarea în domeniu, dar mai ales despre statutul știrbit al istoricului în societate, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, directorul general al CNIR, prorectorul Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași.

Ce-și propune, domnule pro­fesor, această a doua ediție a CNIR, pe care dumneavoastră o coordonați?

Prima ediție a congresului s-a organizat acum doi ani, la Cluj, din inițiativa Universității „Ba­beș-Bolyai”, împreună cu Academia Română, și nu întâmplător cea de-a doua ediție are loc la Iași, pentru că aici era, acum 100 de ani, capitala în care s-a realizat Marea Unire și s-a zămislit România întregită. Este, deci, un mo­dest omagiu adus de istoricii români Centenarului.
Trebuie spus că organizatorii sunt UAIC din Iași, alături de Academia Română și de Comitetul Național al Istoricilor, organism condus de academicianul Ioan Aurel Pop. Parteneri ne sunt Universitatea „Babeș-Bolyai”, Universitatea București, dar și Departamentul Centenar al Primăriei municipiului Iași, care contribuie și financiar, și logistic. De asemenea, suntem în programul Ministerului Culturii dedicat Centenarului, Ministerul Românilor de Pretutindeni susține participarea celor 40 de invitați din Basarabia, iar Institutul Cultural Român susține o serie de parti­cipanți din vestul Europei.

Acest congres va continua și după ediția 2018. În urmă cu doi ani, la Cluj, s-a stabilit ca în 2020 să aibă loc la București, având în vedere semnificația - faptul că atunci s-au finalizat tratatele de pace (Trianon, Paris) care recunosc unirea Transilvaniei și unirea Basarabiei cu România. Iar în 2022 va avea loc la Alba Iulia, pentru că atunci se împlinesc 100 de ani de la încoronare. Deci, cumva, aceste patru congrese sunt legate de participarea României la Primul Război Mondial și de Marea Unire. Poate că celelalte ediții vor intra într-un siaj legat mai mult de partea documentară, științifică.

„Istoriografia noastră este încă departe de ritmul celei occidentale”

De ce s-a simțit nevoia organizării unei astfel de manifestări științifice, de o amploare fără precedent aș zice?

Cred că trebuie pornit de la faptul că România, după 1990, are un alt traseu. A revenit într-o Europă modernă și atunci și istoriografia românească a simțit nevoia reluării, intensificării legăturilor cu istoriografia europeană, mondială.

Apoi, acest congres este și un moment de autoanaliză, de a vedea unde ne plasăm în raport cu istoriografia europeană și ce trebuie făcut în continuare. Pentru că, în general, o notă dominantă a congresului este aceea istoriografică. Istoricii care vin din afară vor prezenta cum este percepută istoriografia română în Europa.

Trebuie să recunoaștem, după o ruptură de 50 de ani, istoriografia noastră este încă departe de toate tendințele, de înnoirile, de ritmul istoriografiei occidentale. Există direcții în care noi suntem încă datori. Spre exemplu, pentru perioada Evului Mediu, sunt mii de documente nevăzute, documente care nu sunt traduse. Nu mai avem specialiști în paleografie latină, slavă, greacă.

Noi nu am cercetat încă suficient perioada interbelică, chiar dacă s-a scris destul de mult despre asta.

Nu avem încă o sinteză majoră despre Primul Război Mondial, nu avem o nouă sinteză despre al Doilea Război Mondial. Tratatul de istorie a României a încercat să acopere aceste goluri și chiar în acest an iese o sinteză a acestui tratat. Dar, repet, este o sinteză. Istoria se face și cu aprofundarea problemelor. Spre exemplu - comu­nismul. Este o pâine bună de mâncat. Două-trei generații de-acum încolo vor putea cerceta perioada comunistă; arhivele abia s-au deschis.

Prin urmare, acest congres va presupune o analiză a situației actuale, dar și o discuție privind statutul istoricului în societate.

De ce credeți că se resimte, la nivel de societate, o scădere a rolului istoricului?

Cred că sunt mai multe motive. În primul rând, faptul că în perioada socialistă istoria a fost politizată, ideologizată. Pentru a intra la Facultatea de Istorie trebuia să ai un dosar, să ai recomandare de la organizația UTC a liceului. Apoi, majoritatea profesorilor de istorie au fost obligați sau au dorit să intre în Partidul Comunist, au fost obligați să facă activitate de propagandă. Asta nu înseamnă că întreaga breaslă trebuie stigmatizată, dar s-a creat o anumită impresie de această natură.

Pe urmă, să nu uităm că după 1990 și istoricii s-au împărțit. Unii au intrat în partide politice, s-au decredibilizat. Au fost dispute în legătură cu miturile istoriei; unii au exagerat într-o direcție, alții în alta.

Societatea, în general, a parcurs o perioadă de „revoluție”. Iar istoricii au intrat și ei în acest „malaxor” al regândirii. Au fost și dispute între generațiile de istorici.

Toate acestea au contribuit la devalorizarea statutului istoricului, dar, lucrul cel mai grav poate a fost cauza instituțională, pornită de la minister. Numărul de ore de istorie a scăzut dramatic. Este o luptă continuă de a introduce fel de fel de discipline, în defavoarea istoriei, a limbii române, a materiilor fundamentale.

Probabil, încet-încet, lucrurile se vor așeza. Poate că și acest congres va contribui la o schimbare a imaginii și a statutului istoricului.

Cum apreciați istoriografia românească, în contextul Anului Centenar?

Este greu de făcut o apreciere generală. În întregul ei, istoriografia a făcut progrese semnificative. În ultimele decenii s-au publicat zeci, sute de volume de documente, ceea ce este foarte important. S-a dezvoltat o istoriografie care merge pe documente, pe cercetări de arhivă. Legăturile cu Occidentul sunt, acum, foarte strânse, sunt foarte multe burse.

Așadar, istoriografia este pe o cale bună. Cu timpul va fi tot mai apropiată de nivelul istoriografiei europene, dar să mai avem răbdare.

„A crede în mituri nu înseamnă a falsifica istoria”

Pomeneați de programa școlară, tot mai văduvită de numărul necesar de ore de istorie. Care ar fi problemele în ceea ce pri­vește cercetarea istorică în momentul de față?

E o chestiune aproape ciudată. Avem puțini cercetători. În Iași nu sunt mai mult de 100. Pentru un centru ca Iașiul este foarte puțin. Nu mai avem oameni care să cunoască limbile moarte, atât de necesari pentru a citi documentele vechi, din arhive. Ar trebui făcut un mai mare efort pentru cercetare, pentru specializarea oamenilor, dacă vrem să avem o istoriografie puternică.
Apoi, a fi patriot nu trebuie să fie o chestiune de rușine. Spunea cineva într-un interviu că ungurii nu și-au distrus miturile, pentru că au nevoie de ele. Polonezii la fel. Noi avem ce-avem cu miturile noastre. Dar miturile sunt necesare în istorie. A crede în mituri nu înseamnă a falsifica istoria. Trebuie să crezi într-un ideal. Eu nu merg spre o istorie națio­nalistă sau spre o istoriografie care să cultive această direcție, dar cred că este nevoie și de o atitudine pozitivă față de istoria națională, pentru că românii nu-s nici mai buni, nici mai răi decât alte popoare.

Apropo de mituri, în ce măsură se resimte azi, în rândul specialiștilor, nevoia reevaluării temelor- bornă ale istoriei româ­nești?

Orice generație vine cu o nouă viziune, pornește de la un alt tip de interpretare. Cred că, din această perspectivă, marile momente ale istoriei noastre pot fi reevaluate. Dar asta nu înseamnă că, spre exemplu, vorbind despre Unirea de la 1859 nu vom arăta meritele lui Cuza. Indiferent de moment, idiferent de gene­rație. Nu înseamnă, de asemenea, că indiferent cine face o analiză a momentului 1918 nu va trebui să recunoască rolul elitei ro­mânești în realizarea Marii Uniri.

Orice analiză s-ar face, ches­tiunile esențiale rămân.

Care credeți că este rolul/ rostul pierdut al istoricului și care ar trebui necesarmente recuperat astăzi?

Cred că istoricul a fost întotdeauna un învățător al neamului. A fost un exemplu și a fost un om care a trebuit să-i încurajeze pe ceilalți, fiindcă știa mai mult despre trecut.

În clipa de față, cred că rolul lui acesta este - trebuie să facă în așa fel încât românii să aibă mai multă încredere în ei, mai multă speranță, mai multă demnitate.