Lumea din tăcerile de lut ale lui Paraschiv

Sculptorul Alexandru Paraschiv din Ostrov adună în lucrările sale măsura și tăcerea unei secunde împietrite în eternitatea ei. L-am cunoscut la vremea când dinspre Dunăre se ridica spre cer țipăt alb de pescăruș și miros de Înviere. La Ostrov, alături de el, împrumuți ceva din tainica trăire a fiului risipitor, întors acasă din nefericita-i călătorie înțelepțit, nu învins, și aștepți. Aștepți să primești pe umeri haina „cea mai bună”, „inelul în deget” „și încălțări noi în picioare”. Să fie „junghiat vițelul îngrășat”, căci mort ai fost și-ai înviat, pierdut și-aflat!

A păși în atelierul sculptorului Alexandru Paraschiv, din Ostrov, județul Constanța, este ca o plonjare în ape. Tainice începuturi, pești de pământ și de lemn, ancestrale simboluri ale fertilității, zboruri retezate, întoarse spre sine, naiade de lut, rădăcini contorsionate de viță-de-vie, resturi ceramice, chipuri dionisiace multiplicate, portrete diafane, cioburi, fiare, dălți, ciocane de lemn, pensule multicolore „zac” împrăștiate pe fundul unei imaginare cale de corabie, naufragiată acum o veșnicie în mâlul de pe fundul Dunării. O muzică de neunde te cheamă precum o vrajă de nimfă și o liniștire a firii îți împacă gândul. În atelierul domnului Paraschiv vii ca să trăiești o secundă de început și apoi să te întorci în eternul prezent restaurat, curățit de arsura grijilor zilnice, tonifiat la cuvânt și ușor ca un trup după o lungă asceză.

Întoarcerea la neolitic

Absolvent al Academiei de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din București, în 1983, bursier al Atelierului „Dimitrie Paciurea” între 1986 şi 1988, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, deținător al Premiului I la Concursul Internațional de la Monaco, câștigător al Palme D’art la Festivalul de Artă Contemporană de la Cannes și al Premiu­lui de Excelență la Con­cursul In­ternațional de Sculptură de la Kitakyushu-Ja­ponia, membru al I’AIAP Paris-UNESCO și al Fundației Taylor din Paris, cu lucrări de artă în colecții private din Franța, Austria, SUA, Canada, Japonia și cu participări la saloane și galerii din Paris, Budapesta, Nagano - Japonia, Silistra - Bulgaria etc., Alexandru Paraschiv a revenit în pământul natal, căci altfel nu se mai putea. „Motivul? Acest univers autohton al culturii neolitice, de o armonie, o frumusețe și o complexitate deosebită, insuficient exploatat și «relatat» artistic. Inima mea a zis să ajute și ea la redescoperirea lui. Ucenic, într-un fel, al artiștilor Paul Vasilescu și Horia Flămându, am muncit pe șantierele anilor ’80 ca sculptor și modelator la Casa Poporului, după care m-am stabilit în Franța pentru 25 de ani. Acolo am înțeles valoarea acestui tezaur uriaș al identității noastre, demn de exploatat. De aceea am ales să mă întorc acasă, la Ostrov, pentru că un sculptor care pune mâna mai întâi și mai întâi pe lut, aici, găsește din plin acest material, în culori, structuri și omogenități diferite. Când am aprofundat istoria locului, am înțeles că la o adâncime de numai un metru veșnicește o istorie cu o valoare specială, care trebuie scoasă la lumină, din care noi, artiștii, ne putem inspira”, îmi măr­tu­ri­sește sculptorul, care pune în centrul creației sale omul.

Întâlnirea cu Dumnezeu

Figura feminină ocupă poziția centrală în căutările lui, „pentru că aici, în matriarhat, femeia era simbolul creației, al vieții. Acest fapt mi-a deschis un câmp larg de inspirație, pe care l-am abordat în diferite stiluri și maniere de lucru. Iar arta pe care o fac este un mod de respirație, de viață. O hrană de care nu mă pot lipsi”, mărtu­risește artistul.

Dacă în neolitic arta se împletea cu utilitatea casnică, acum, mâna sculptorului Paraschiv se întâlnește cu Dumnezeu „în momentul în care, lucrând, încep să uit de mine”, cum spune. Când uită de sine, mâna lui se lasă purtată de Dumnezeu să ducă lucrarea până la capăt. Și cum El este iubire, ceea ce rezultă din mun­ca mâinii artistului este forma materială a iubirii, a creației Lui. „Dacă nu există uitare de mine, rup, distrug ce lucrez și o iau de la capăt. Dacă există, finalizez lucrarea, o mângâi și chiar mă despart cu greu la sfârșitul zilei de ea. Așa intru eu în rezonanță cu divinitatea și particip, sufle­teș­te, la creație. Așa s-a născut și această lucrare, intitulată «Peș­tele». La Ostrov, acest sim­bol îți «cade» în mână la tot pasul. Formele din natură, chiar și deșeurile, te trimit la o simbolistică de care este încărcată zona. Crezul meu este că orice lucru făcut de mâna omului este pe deplin o răsplată pentru darul pe care i l-a dat Dumnezeu: viața. În momentul în care nu faci nimic cu dragoste înseamnă că nu pre­țu­iești acest dar. Când descoperi valoarea lui, duci lucrul până la capăt. A duce până la capăt ceva este o împlinire a misiunii. Prin structura mea tind, destul de des, la un fel de asceză, înainte de a mă apuca de o lucrare. Din acest motiv îmi pare rău că m-am așezat cu atelierul într-un loc cu prea multă mișcare și aglome­rație. Dar mi-am creat un univers în care conviețuiesc cu mine însumi, cu materialul meu. În momentul în care dialoghez cu lutul crud, de pildă, mă rup de realitate. Numai când ajung la o asemenea stare pot continua”, spune artistul.

„Naufragiul” asumat

Privesc lumea cu care artistul Paraschiv și-a populat universul și nu pot să nu remarc semnele unei „conviețuiri” și cu alți mari artiști care „au trăit munca lor cu sufletul”: Brân­cuși, Henry Moore, Picasso. „Formele rotunde, care nu agață, care nu deranjează privirea, sunt demersuri principale în sculptura mea. Când din materialul brut, abandonat, uitat de vremuri și de lume, scot la lumină forma blândă, umană, caldă, atunci vorbesc fără cuvinte. Cândva chiar am scris într-un catalog că invit oamenii să mângâie lucrările mele. Pentru că lucrul acesta îl provoacă, îl cere sculptura”, se destăinuie artistul.

Aș fi putut rămâne în atelierul artistului încă o zi, căci în acest „naufragiu” asumat m-aș fi putut întâlni și cu celelalte lucrări care își croiesc germinarea în sufletul lui. Dar ­timpul, câine cu trei capete, mâ­­râie la mine amenințător. Părăsesc așadar lumea lui Paras­chiv, nu înainte de a-mi vorbi și despre locul în care l-am cunoscut: Centrul transfrontalier de oenologie Ostrov, unde funcțio­nează un mic mu­zeu etnografic, în care se află o naiadă scrijelită pe un olan. „Avem expuse acolo artefacte ­populare din zonă - ceramică, țe­sături, unelte agricole, obiec­te folosite în viticultură - dar și o piesă unicat care provine de la biserica din sat: un vechi lumânărar din piatră, cu o boga­tă simbolistică ancestrală - floa­rea și pomul vieții - în for­me bine calculate. Clădirea în care se află muzeul a aparținut cândva Regiei Tutunului. O peri­oadă a fost abandonată, iar acum este preluată de societatea viticolă de aici. În ea se țin conferințe, întâlniri, analize știin­țifice, dezbateri, discuții privind dezvoltarea zonei cu ve­cinii bulgari. Expo­ziția este inițiativa profesorului Răzvan Ciucă. Acolo se află un olan des­coperit la Ostrov, pe care este reprezentată o naiadă, zeița râurilor și a apelor, care a împrumutat numele unei ga­me de vinuri”, îmi spune ­artistul.

Cu chipul acestei naiade în inimă părăsesc Ostrovul, cu haină bună pe suflet, cu încălțări noi în picioare, gata să revin în atelierul lui Paraschiv, să plojez în universul lui ca un scafandru în apele Dunării, să adun de pe fundul corabiei, ciob cu ciob, toată tăcerea împietrită a artistului.