În ultimii ani, în spațiul ortodox s-au intensificat vocile care cer renunțarea la bradul de Crăciun, considerându-l un element străin tradiției creștine răsăritene. Principalul argument invocat este
Moartea martirilor, lecție de viață
Astăzi, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Sărbătorirea Arhiepiscopului Constantinopolului este și un prilej de meditație asupra operei sale vaste. Alături de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Isihie din Ierusalim, Asterie al Amasiei și, nu în ultimul rând, de Fericitul Augustin, prin specificitatea sa, Hrisostom întregește un gen denumit generic omilie parenetică, dar imposibil de încadrat din punctul de vedere al creației literare antice, în care personajul principal este martirul, iar intriga este reprezentată de pătimirile și moartea acestuia. Autorul cu Gură de Aur al omiliilor la martiri urmărește edificarea duhovnicească prin rememorarea amănuntelor din viețile și din supliciile celor prăznuiți.
Conținutul omiliilor la martiri
Din cele aproape șapte sute de opere atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur, peste treizeci de omilii sunt dedicate unora dintre martirii Bisericii lui Hristos, incluzând șapte cuvântări la Sfântul Apostol Pavel (cf. Gus George Christo, Martyrdom According to John Chrysostom. „To Live is Christ, To Die is Gain”, Lewiston: Mellen University Press, 1997, pp. 205‑206). Acestea sunt expresia evlaviei pentru martiri și relicvele lor, manifestată de creștinii din Antiohia și Constantinopol prin intermediul zilelor dedicate anual prăznuirii sfinților, punerii în mormânt sau mutării trupurilor sfințite ale acestora. În ambele localități, sărbătorirea era similar centrată pe slujbele săvârșite la martyrium, care conținea mormântul martirului. Aici se mergea în procesiune: creștinii din întreaga localitate se adunau într‑un singur loc prestabilit, de unde plecau împreună ghidați de către ierarh sau reprezentantul său și, uneori, de cel mai înalt reprezentant disponibil al puterii seculare. În procesiune se deplasau pe jos, participanții intonând mai ales psalmi, pentru ca la martyrium să urmeze privegherea, alcătuită din lecturi biblice, omilii exegetice și panegirice, culminând cu celebrarea Euharistiei (cf. „Let Us Die That We May Live”. Greek homilies on Christian martyrs from Asia Minor, Palestine and Syria, c. AD 350–AD 450, Taylor & Francis e‑Library, 2003, p. 114)
După G. G. Christo, în omiliile lui Hrisostom, principală este înțelegerea martiriului ca moarte ce imită jertfa lui Iisus Hristos. Imitarea suferinței și a sacrificiului Mântuitorului se face în virtutea chemării la aprofundarea vieții în Hristos și aduce în primul rând martirilor izbăvirea completă de păcate și intrarea în rai printr‑o tainică unire cu Domnul. În urma acestei experiențe, sângele și trupurile lor sfințite devin mijloace de comunicare ale harului divin, iar martirii mijlocesc pururi înaintea lui Dumnezeu. În martiriu, creștinii sunt chemați să imite smerenia lui Hristos, pentru că împreuna‑jertfire cu Acesta nu presupune asumarea formală a crucificării, ci disponibilitatea de a muri în fiecare clipă și în orice mod pentru Domnul, semnele acestei dispoziții lăuntrice fiind pocăința și dragostea. Hrisostom subliniază încărcătura spirituală a martiriului, arătând că moartea trupului înseamnă începutul vieții adevărate, nu distrugerea sau sfârșitul existenței. Trecerea la viața adevărată de comuniune eternă cu Dumnezeu este urmarea biruinței acestuia prin martir asupra diavolului și este confirmată și comunicată Bisericii prin relicvele sfinților, care apără de orice lucrare demonică și revarsă o multitudine de beneficii duhovnicești și materiale, mormintele martirilor devenind altarele lui Hristos. Clasica analiză a teologului american, încă neegalată, asupra semnificației martiriului la Ioan Hrisostom este întregită de ilustrarea sensului secundar de sacrificiu spiritual. Implicat deja în martiriul cel sângeros, martiriul vieții sau cel cotidian presupune, la Sfântul Ioan Hrisostom, un sacrificiu ascetic și sacrificiul fecioriei sau castității (la acest autor patristic fecioria nu implică întotdeauna asceza, însă aceasta din urmă presupune exersarea castității, cf. G. G. Christo, p. 155). Alte trei nuanțe privesc martiriul prin asociere, experimentat de cei care se pun în slujba martirilor și de cei care imită virtuțile lor, ambele forme de martiriu fiind legate de evlavia generată de trupurile sfințite ale martirilor și de cei care propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, devenind mărturisitori ai Cuvântului lui Dumnezeu și ai Adevărului.
Stimul martiric pentru întreaga Biserică
Martiriul antrenează viața întregii Biserici, concludent fiind supliciul Sfântului Ignatie Teoforul, în timpul căruia creștinii din localitățile străbătute până la locul execuției îl întâmpinau pentru a‑l susține duhovnicește, mai ales prin rugăciuni. Asocierea la martiriu prin rugăciuni comunică mângâiere creștinilor inspirați la rându‑le de atitudinea față de moarte a Teoforului, conform căreia necazurile din această viață îl pregătesc pe martir pentru slava veșnică, și finalul suferinței și sacrificiului pentru Hristos aduce mutare la cer. Această situație este comparată de Hrisostom cu cea a Apostolului Pavel care, trimis să moară la Roma, a devenit dascăl al iudeilor din cetate. Sub acest aspect, Ignatie îl întrece pe Sfântul Pavel, devenind dascăl al tuturor orașelor aflate pe drumul spre Roma, convingându‑i să‑l urmeze în virtute prin detașarea de suferință, de cele văzute și trecătoare. Asemenea parcursului martiric al episcopului antiohian din cetatea sa la Roma, repatrierea trupului său sfințit are valoare catolică.
Referindu‑se la trupul sfințit al Teoforului, Sfântul Ioan Hrisostom subliniază că nu numai trupurile vii ale martirilor, ci și relicvele acestora sunt pline de „har duhovnicesc”. Dumnezeu le‑a lăsat atât ca îndemn de imitare a sfinților, cât și ca sprijin în lupta duhovnicească.
Trupurile sfințite ale martirilor și asceza
Cuvântul predicatorului despre faptele martiriului intersectează rostul trupurilor sfințite ale acestuia în impulsionarea pentru viața ascetică a membrilor Bisericii. Relicvele sfinților amintesc despre modul lor de viețuire, împărtășesc puterea pentru imitarea lor și sporesc evlavia. Minunile săvârșite prin intermediul trupurilor sfințite confirmă discursul predicatorului, care se transformă dintr‑unul elogiator într‑unul spre folosul duhovnicesc al auditorilor.
Relicvele schimbă maniera de folosire a frumuseților acestei lumi și au forță metanoică. De altfel, Dumnezeu vorbește prin istoria relicvelor martirului, cum observă Sfântul Ioan în legătură cu Fericitul Vavila, identificând o continuitate în lucrarea minunată a martirilor atât în timpul viețuirii în trup, cât și prin intermediul relicvelor acestora.
De aceea, contemporanii martirilor sunt dispuși să‑și riște viața, devenind la rândul lor martiri, pentru recuperarea trupurilor sfințite ale celor uciși pentru Hristos. Slava relicvelor se descoperă celor care le cinstesc, fețele celor adormiți strălucind asemenea chipului Sfântului Arhidiacon Ștefan. Astfel că, prin intermediul trupurilor sfințite, martirii devin mijlocitori pentru cei care arată aceeași evlavie ca a celor care i‑au îngropat. Relicvele martirilor sunt semnul că orice rugăciune și conținutul mijlocirilor lor sunt împlinite de Împăratul ceresc.
Frecvența sărbătorilor dedicate martirilor este chiar lucrarea harică a Duhului Sfânt de revelare a puterii Sale și a dragostei infinite pentru prietenii lui Dumnezeu. De aceea, Hrisostom aseamănă martiriul Sfântului Ignatie Teoforul cu o livadă duhovnicească, în care faptele Episcopului Antiohiei trebuie contemplate, acestea constituind chiar rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu.
Cinstea adusă martirilor nu este afectată de timp, întrucât slava lor este netrecătoare și veșnică. Martirii constituie o sursă inepuizabilă de valori duhovnicești, mereu proaspătă. Timpul nu erodează slava lor, venerarea lor fiind motivată de dragostea pentru ei și de atracția generată de virtuțile lor: bărbăția, evlavia, credința statornică și perseverența entuziastă.
Firească ar fi prelungirea cinstirii martirilor în afara bisericilor sau a locului unde se face prăznuirea lor. Folositor pentru participanții la praznic este ca pomenirea faptelor martirilor să continue pe toată durata călătoriei de la locul sărbătoririi până acasă. În felul acesta, bucuria nu este doar a participanților la praznic, ci și a martirilor, dacă cei care pleacă sunt încărcați de roade duhovnicești și folosiți duhovnicește.
Chemare pentru trăire duhovnicească intensă
La Părintele antiohian, martiriul este o chemare pentru o trăire duhovnicească intensă (cf. G. G. Christo, p. 39). În fiecare omilie, Sfântul Ioan insistă asupra modelului de asceză pe care îl constituie martiriul, credința și mărturisirea urmând să fie traduse într‑un mod de viață caracteristic membrilor Bisericii.
Spre exemplu, Hrisostom încheie a doua omilie despre Sfânta Pelaghia îndemnând la replicarea ascetică a martiriului fecioarei. Imitarea martirilor presupune raportarea propriilor fapte la icoana martirilor. Morții trupului martirului îi corespunde mortificarea, iar caznelor ca mistuirea trupului în flăcări sau devorarea de către animalele sălbatic, biruința asupra gândurilor și faptelor rele și rezistența în fața violenței patimilor.