"Să postim de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului"

Atunci când posteşte, credinciosul se află într‑o stare spirituală de jertfă, stare cultivată în mod liber, cu scopul dobândirii nepătimirii.

După mărturisirea Sfântului Vasile cel Mare, postul este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu. Despre rostul şi măsura postului, precum şi despre folosul duhovnicesc pe care îl dobândim atunci când practicăm postul am discutat cu părintele arhimandrit Clement Haralam, Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti.

Părinte arhimandrit Clement, ce se mai înţelege astăzi prin post, care este rolul postului şi care este legătura dintre post şi pocăinţă?

Nu putem vorbi doar despre post, pentru că acesta este legat de rugăciune, este legat de milostenie şi, în general, de toate faptele cele bune. Atunci când postim ne raportăm mai bine la relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. Ştim că marii patriarhi ai Vechiului Testament, sfinţii proroci, apoi Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii cuvioşi, prin postire s‑au apropiat de Dumnezeu. Însă postul este legat şi de pocăinţă. Nimeni nu se pocăieşte cu adevărat dacă nu posteşte şi nu poate să postească fără să‑şi amintească de propriile păcate.

Postul este legat de pocăinţă, care aduce sfinţirea sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că noi dăruim ceea ce avem, adică postul, şi primim ceea ce nu avem, adică nepătimirea. Prin post se potolesc patimile, prin post mintea se deschide mai uşor spre rugăciune şi nevoinţă, şi numai după aceea omul se poate gândi mai mult şi mai bine la nevoile aproapelui, adică la milostenie. Ca să înţelegem mai bine nevoia aproapelui, este bine să ne asumăm o „suferinţă” pe care o putem suporta prin alegere liberă, cum ar fi postul.

Este obligatoriu postul alimentar? Ce învăţăm atunci când practicăm postul?

Dumnezeu, în rai, a rânduit un post primilor oameni, dar nu pentru a‑i ucide, ci pentru a‑i face ascultători de El. Adam când a mâncat din roadele acelui pom, de la care a fost oprit, nu a murit în acel moment, a murit duhovniceşte, a rupt legătura cu Dumnezeu, dar nu a murit trupeşte. Postul, dacă este practicat fără a avea şi alte virtuţi, el devine un simplu regim alimentar sau „greva foamei”. Postul ne învaţă să ne rugăm şi să fim cu milostivire faţă de aproapele. Atunci când posteşte, omul realizează că patimile lui se mai potolesc, pentru că nu mai gândeşte în acelaşi mod ca atunci când mănâncă bine, bea bine, ascultă muzică de tot felul etc. Aşadar, postul smereşte, rafinează simţurile şi deschide sufletul către cele spirituale. Nu este greu a se smeri cineva şi a‑şi spune păcatul la Taina Spovedaniei, este mai greu să păstreze curăţenia sufletească, adică a se păzi de păcat, a nu provoca pe cineva să păcătuiască, a nu vedea sau auzi păcatele altora.

Postul a fost rânduit spre trezvia minţii. Care este măsura postului și ce înţelegem prin trezvia minţii?

Măsura postului este calea de mijloc. Nici prea‑prea, nici foarte‑foarte, spune o vorbă românească. Să nu exagerăm. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă să urmăm calea de mijloc. Din Pateric, din Vieţile sfinţilor şi din alte cărţi de îndrumare duhovnicească aflăm că postul nu trebuie dus până la extrem, nu trebuie practicat până la epuizare, ci el trebuie făcut cu măsură, ca să îl putem practica tot timpul vieţii noastre şi, mai ales, pentru a primi folos duhovnicesc, adică întărire în credinţă, nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, îndrăzneală de a ne adresa lui Dumnezeu. Apoi, ştim că postitorul se curăţeşte trupeşte, se vindecă de unele boli trupeşti etc. Am cunoscut părinţi monahi care au postit de‑a lungul vieţii în fiecare zi de vineri, chiar şi în perioada de la Crăciun la Bobotează, când este dezlegare la tot felul de mâncăruri, şi chiar în Săptămâna Luminată. Acei părinţi posteau în fiecare zi de vineri până la apusul soarelui. Cei care au dorit practicarea unui post mai aspru, au făcut‑o treptat şi cu atenţie; dar cei care s‑au grăbit, nu au realizat o lucrare duhovnicească de lungă durată.

Trezvia minţii este legătura permanentă a minţii omului cu Dumnezeu. De aceea, când omul se gândeşte la Dumnezeu, nu este bine să aibă stomacul plin, pentru că este împiedicat să se ridice cu mintea la Dumnezeu; apoi, vin peste om lenevirea, amânarea, uitarea şi nepăsarea. Trezvia minţii este ţinerea minţii mereu trează, atentă şi îndreptată la Dumnezeu prin rugăciune. În Pateric este un capitol întreg cu apoftegme şi exemple cu Părinţi din Pustiul Egiptului care ne arată preocuparea gândirii permanente la Dumnezeu. La unul dintre ei a venit un cumpărător de coşuri (împletituri din nuiele, mlădiţe de copac) şi i‑a cerut bătrânului coşurile pe care le pregătise spre vânzare. Bătrânul, intrând în casă, a uitat de coşuri şi şi‑a continuat rugăciunea pentru că preocuparea continuă şi obişnuinţa au fost mai puternice decât solicitarea de moment. Astfel, cumpărătorul de coşuri, văzând că bătrânul nu vine să‑i aducă lucrurile cerute, a fost nevoit să bată din nou în uşă spre a‑i aminti că îl aşteaptă să‑i ia coşurile. Acest lucru s‑a repetat de încă două ori… Atât era de captivat de rugăciune, încât bătrânul nu mai era interesat de altceva, deoarece prin această preocupare, rugăciunea permanentă, simţea bucurie duhovnicească, mângâiere şi ar fi dorit să nu se întrerupă.

De multe ori, oamenii care vin la biserică doresc o regulă clară sau o reţetă în ceea ce priveşte postul. Ce le recomandaţi în acest sens credincioşilor?

Postul a fost recomandat în rai, dar nu a fost ţinut. Pentru că nu am postit atunci, trebuie să postim acum, ca să intrăm iarăşi în rai.

Postul ne apropie de Dumnezeu, dar o reţetă pentru a ţine post nu există. Dar contează foarte mult cumpătarea, dorinţa de a posti şi mai ales de a posti cu regularitate. Trebuie să ştim că atunci când postim este recomandat să ne şi rugăm şi să facem şi milostenie. O reţetă strictă pe care trebuie s‑o ţinem în legătură cu postul nu există, dar există voinţa fiecăruia. În Sfânta Scriptură ni se recomandă cu precădere postirea de fapte rele: Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi… (Isaia 58, 14). Acest fel de postire unit cu postul de bucate este marcat şi de unele cântări din Postul Mare: Vremea postului să o începem cu bucurie, supu­nându‑ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim, precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându‑ne cu virtuţile Duhului…

Porunca lui Dumnezeu a devenit şi porunca Bisericii, adică să ţinem cele patru posturi de peste an, miercuri şi vineri; de asemenea să postim în anumite zile de sărbătoare, cum este Înăl­ţarea Sfintei Cruci, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, precum şi postul rânduit de chiriarhul locului cu prilejul unor evenimente nedorite. Dar bătrânii, bolnavii, copiii sau femeile însărcinate nu sunt obligaţi să postească. În mod special, şi unii bolnavi pot să postească pentru că dieta prescrisă de medic unui bolnav este un fel de post. Ştim ce se întâmplă cu cel care nu ţine dieta pre­scrisă de medic. Tot aşa şi cu cel care nu ţine benevol postul rânduit de Biserică. Unii bolnavi, din cauza unor suferinţe, trebuie să mănânce carne, lactate sau alte alimente de frupt. În acest caz, aceştia pot posti în felul următor: ei nu se vor sătura la masă! Aceasta este o rânduială despre care ne vorbesc şi Sfinţii Părinţi, medicii din trecut, dar şi cei din vremea noastră. Despre a nu te sătura la masă ne vorbeşte însuşi Hipocrate din Cos, părintele medicinii. Este mai mare postul atunci când ai în farfurie şi nu mănânci decât atunci când nu ai în farfurie şi doreşti! A posti nu înseamnă numai a nu mânca, ci înseamnă şi a te abţine de la anumite fapte, de la anumite lucruri, vorbe, priviri, gesturi, care strică aşezarea sufletească, buna rânduială.

Pe piaţă au apărut tot felul de produse de post, care prin forma şi gustul lor imită uneori alimentele de frupt. Care ar fi soluția pe care trebuie să o îmbră­țișăm în aceste vremuri moderne spre a nu coborî standardul postului cerut de Biserică?

Pregătirea mâncării de post poate să devină o preocupare obsedantă, mai ceva decât pregătirea unor mâncăruri pentru zilele obişnuite. Dacă mâncărurile de soia, care imită carnea, brânza, laptele, îţi amintesc despre aceste alimente de frupt, atunci nu te mai afli în stare de postire. Trebuie să ne abţinem de la plăcere. Postul nu este un scop în sine, ci ţinta este de a ne omorî patimile, de a ne stăpâni poftele, de a ne ridica mintea la Dumnezeu şi de a ne curăţi de păcate. Alimentele de post se recomandă să le consumăm cu cumpătare.

Să nu folosim uleiul în exces. În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care se citeşte în biserică în primele zile ale Postului Mare, se vorbeşte despre Moise, despre Ilie, despre Sfânta Maria Egipteanca şi despre mulţi alţii, care au postit foarte mult, iar acest lucru i‑a făcut văzători de Dumnezeu. De aceea, în Omilia I despre post, Sfântul Vasile cel Mare spune: „… Postul i‑a ajutat pe toţi sfinţii să vieţuiască potrivit voii lui Dumnezeu.” Iar referitor la familişti, acelaşi Sfânt Părinte spune că „bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale când vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie când bărbatul său sfinţeşte postul”.

O cântare din Duminica a 5‑a a Postului Mare spune că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi nevoinţă cu sfinţenie… Acestea toate s‑au scris spre înţelepţirea noastră; ca, postind, să facem bunătate şi aşa să ne dea nouă Domnul cele cereşti în locul celor pământeşti. În acest sens, Sfântul Pavel spune că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17).