A filma textul Facerii

Filmul Culoarea rodiei nu poate fi povestit, poate fi, în cel mai bun caz, descris asemeni unei picturi, pentru că naraţiunea lipseşte. Filmul este alcătuit, practic, la propriu din tablouri, ca dintr-o succesiune de amintiri, de viziuni, de fotografii vechi, ilustrând etape subiective din viaţa rapsodului armean Arutin Sayadian, cel supranumit Regele cântecului (adică Sayat Nova) de dinainte de naştere şi până după moarte, comentate liric de versurile poetului.

Folosind tehnica sa favorită, cea a colajului, pe care o va practica şi în viitor, Paradjanov inserează cadre cu simboluri ale lumii cărturarilor şi trubadurilor medievali din Transcaucazia, în care operează discret, când curtoaziv, când ironic (dar ferit de observaţia profanilor) câte o mică intervenţie de autor. Nimic nu este livresc, nimic nu aduce a documentar ştiinţific ori de popularizare. Etapele vieţii eroului sunt prezentate pe verticala relaţiei omului cu Dumnezeu, relaţie întru definirea căreia concură toate mijloacele stilistice ale filmului.

Cel puţin subiectiv, viaţa unui poet, ca şi istoriile cronicarilor de odinioară, începe cu Facerea Lumii… Aşa începe şi filmul: într-o veche biserică armenească, al cărei întuneric este brăzdat doar de reflexele fulgerelor, ascultăm primele versete ale Cărţii Facerii. Detalii de basoreliefuri animaliere răsar pentru o clipă, pentru a fi iarăşi înghiţite de bezna de dinaintea Genezei. File de vechi manuscris apar ca într-o fotografie de muzeu, iar o voce sugrumată topeşte gheaţa academică: "Sunt omul a cărui viaţă şi suflet sunt un chin". Textul se repetă rar, confesiv, de patru ori - Numărul Evangheliilor şi numărul actului împlinit, al echilibrului. De fiecare dată imaginea cărţii deschise este intercalată (colată) de câte o "natură statică". Pe o pânză albă, trei rodii de sub care ţâşneşte lent sucul sângeriu; pe aceeaşi pânză, un pumnal lasă să se vadă "sângele" absorbit de faţa opusă a pânzei; o talpă goală de bărbat, aproape străvezie, atinge uşor un strugure aşezat pe o piatră funerară, lăsând sucul roşu să se scurgă peste slovele vechi încrustate; un păstrăv argintiu, apoi altul şi încă altul sunt aruncaţi pe o pânză, zbătându-se între două pâini ("puri", lipii alungite şi curbate, unul din numeroasele tipuri de pâine caucaziană), a căror curbură rimează evanghelic cu cea a peştilor. Alte naturi statice se succed, reverberând în toate semitonurile polisemia funciară a sacrificiului: un trandafir alb între spini, alături de o vază neagră tradiţională; dantelăria aspră, în alb/negru, a cununii de spini. Tot atâtea ipostaze ale vieţii, purităţii, suferinţei şi jertfei, evocatoare discret ale unei simbolistici creştine ancestrale, depunându-şi mărturia între filele Cărţii Cărţilor. Din imagini şi încadraturi statice, simetrice şi iluminate neutru, răsare limpede ideea jertfei: exponatele de muzeu sunt vii! Apropiaţi-vă şi vă adăpaţi din înţelepciunea lor!

Un fulger primordial străbate încă o dată frizele întunecoase, făcând loc începutului vieţii: un copil ca de 5 ani, în costum popular armenesc, stă ghemuit în poziţie de fetus pe treptele însorite ale unei biserici de piatră. Vocea Poetului comentează: "La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. În a şasea zi Dumnezeu a spus: să facem om după chipul şi asemănarea Noastră". Un nou fulger, de data asta, "îmblânzit" (neurmat de tunet), scoate din beznă basorelieful înflorat al unei vechi cruci armeneşti ("chachkar"). Textul Facerii continuă pe fundalul unor rafturi de hrisoave vechi, basoreliefuri creştine, inscripţii murale: "Şi a suflat asupra lui Duh… şi Dumnezeu i-a dat să locuiască în Grădina Raiului…"

Viaţa a coborât pe pământ… Şi, pentru a păstra memoria Raiului, oamenii din Orient şi-au zidit mari curţi interioare, pe care le-au decorat cu tot ce aveau mai frumos: covoare, păuni, tufe de rodii. Din fereastra unei căsuţe, părinţii Poetului, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, privesc căutător în cadru, ca din reversul unei fotografii, ca şi cum ar încerca, din tărâmul uitării, să desluşească o imagine din afara timpului lor: amintirile ne privesc. Cu gesturi protectoare, hieratice, ei aştern peste copilul ghemuit pe pat în aceeaşi poziţie fetală, unul peste altul, bogate covoare persane, asemeni ursitoarelor, care împart nou-născutului darul virtuţilor. Da, viaţa a coborât pe pământ, a coborât în materie, dar ceea ce privim nu sunt pământul şi materia lumii de azi, ci "materia" diafană a mitului, a poeziei, a basmelor.