Acuze reducționiste și manipulatoare

În data de 17 iulie 2024, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW) a emis un comunicat prin care-și exprimă „mâhnirea” cu privire la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 12 iulie 2024 de aprobare a canonizărilor unor clerici care „au exprimat opinii antisemite, au promovat curentul toxic legionar în anii ’30 și ’40, au făcut apologia Germaniei naziste, a legionarismului, a legăturii dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism și au împăr­tășit, prin vorbă sau faptă, valorile fascismului”. Numele clericilor menționați sunt: Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae.

INSHR-EW „își face datoria să aducă la cu­noștința publicului din România câteva aspecte din biografiile acestora”, la care adaugă, pentru exemplificare, un paragraf dintr-un articol publicat de părintele Ilarion Felea în ziarul eparhial Biserica și Școala din Arad (nr. 7, 1940) și un paragraf dintr-un articol publicat de părintele Dumitru Stăniloae în ziarul eparhial Telegraful Român din Sibiu (nr. 39, 1940). În cazul părintelui Ilie Lăcătușu este emisă o afirmație nedemonstrată bibliografic-documentar.

Metoda pe care o aplică INSHR-EW în comu­nicatul menționat este vădit părtinitoare și lipsită de profesionalism jurnalistic: extragerea abilă, dintr-un articol întreg, a unui singur paragraf, care convine ideii otrăvite și care să fie transmisă ulterior publicului cititor, urmărind manipularea acestuia, fără a ține seama de conținutul de ansamblu al articolului respectiv, de contextul social-istoric și de istoria mentali­tăților în care a fost întocmit acel articol. Autorii utilizează în mod intenționat strategia jumătății de adevăr - afirmația înșelătoare care include un fragment de adevăr, dar numai o parte a întregului adevăr, prin care oricine poate demonstra orice.

Articolul părintelui Dumitru Stăniloae citat de INSHR-EW

(Telegraful Român, 22 sept. 1940, nr. 39/1940)

În cazul părintelui Dumitru Stăniloae, INSHR-EW menționează faptul că acesta a publicat articole în unele ziare de extremă dreapta: Calendarul, Porunca vremii, precum și în revista Gândirea și în ziarul Telegraful Român, unde a făcut apologia Germaniei naziste și a legionarismului și a susținut legătură dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism.

Pentru demonstrația acestei idei, INSHR-EW citează un singur paragraf dintr-un articol al părintelui Stăniloae, intitulat „Restaurarea românismului în destinul său istoric”, în care face referire la proclamarea statului național-legionar, la 14 sept. 1940, pe care-l definește ca „un stat străbătut de credința în Dumnezeu, cetăţuie avansată ce stă dârză şi inexpugnabilă în faţa haosului păgân, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului” (p. 1).

Articolul menționat este mai nuanțat și ne ajută să înțelegem mai bine starea lucrurilor din România din acei ani și poziționarea părintelui Dumitru Stăniloae. Era menționată durerea cumplită care a cutremurat sufletul neamului românesc prin pierderea fulgerătoare a unei jumătăți din Ardeal (30 aug. 1940), după care urmează o radiografie a societății românești înaintea instaurării statului național-legionar: efectele negative ale corupției, masoneriei și sectelor în țară și deciziile generalului Ion Antonescu în acest sens, propaganda pentru ideologiile și practicile imorale, atee și masonice, batjocorirea lucrurilor sfinte ale creștinismului în manualele de liceu, promovarea doctrinei antireligioase a evreului Durkheim la nivelul unor miniștri ai României, subvenționarea cu foarte mulți bani a unor pu­blicații în care „se zeflemisea ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă”, degradarea și disprețuirea școlilor teologice, tratarea preoțimii ca pe o cenușăreasă etc. „Cum mai putea înainta astfel acest neam?” Concluzia părintelui Stăniloae era că „singurul sprijin care ne rămâne este credința noastră inflexibilă în Iisus Hristos” și instaurarea la cârma statului a unei conduceri „care acționează sub porunca aspirațiunilor sufletului românesc”.

Articolul a fost scris în contextul dramatic al rapturilor teritoriale asupra României: anexarea nordului Ardealului de către Ungaria (30 august 1940) și anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică (26-27 iunie 1940) și în contextul evenimentelor politice interne care au avut loc la începutul lunii septembrie 1940: învestirea generalului Ion Antonescu de către regele Carol al II-lea cu puteri depline în fruntea Consiliului de Miniştri (5 sept. 1940), abdicarea regelui Carol al II-lea şi preluarea tronului de către viitorul rege Mihai I (6 sept. 1940) și proclamarea României ca stat național-legionar (14 sept. 1940).

Acesta este paragraful și articolul pe baza căruia INSHR-EW opinează că părintele Dumitru Stăniloae, pe parcursul vieții, prin vorbă sau faptă, a împărtășit valorile fascismului, lucru care nu ar fi în consonanță cu etica creștină și ar ridica semne de întrebare pentru trecerea lui în rândul sfinților. În acel an, părintele profesor Dumitru Stăniloae era rector al Academiei Teologice din Sibiu și redactor responsabil al ziarului Telegraful Român.

Corespondența părintelui Dumitru Stăniloae cu Mitropolitul Nicolae Bălan, din anii 1946-1947, anulează acuzele INSHR-EW

Voi readuce în atenția cititorilor interesați de adevărul istoric trei scrisori trimise de părintele profesor Dumitru Stăniloae Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în anii 1946-1947, în contextul presiunilor politice de demitere a sa din funcția de rector al Academiei Teologice din Sibiu, venite din partea primului-ministru de atunci al României, Petru Groza, pe motivul presupusei apartenenţe politice la mişcarea legionară şi al legăturilor sale cu Nichifor Crainic, precum și răspunsul Mitropolitului Nicolae Bălan.

Am identificat aceste scrisori cu douăzeci de ani în urmă în Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ardealului (ABM) Sibiu - Fondul Bălan și în Arhivele Arhiepiscopiei Sibiului. Pe baza lor și a altor documente inedite am întocmit atunci un studiu intitulat „Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene (1929-1946)”, publicat în mai multe volume de specialitate datorită interesului pentru aceste documente biografice inedite cu referire la activitatea sa didactică la Academia Teologică din Sibiu.

Acuzele nu sunt, așadar, noi. Au fost invocate de regimul de stat comunist, în anul 1946 și au fost repetate, adesea, după anii ’90, în mass media românească, de cele mai multe ori pentru a lovi în Biserica Ortodoxă Română.

La 7 februarie 1946, părintele rector Dumitru Stăniloae înainta Mitropolitului Nicolae Bălan o primă cerere de demisie din funcţia de rector:

„Înalt Prea Sfinţite, luând cunoştinţă de dorinţa Onor. Preşedinţii a Consiliului de Miniştri de a avea un alt om în fruntea Academiei teologice «Andreiene» şi ştiind că nu mai pot gândi să fac dificultăţi ÎPS Voastre, iar pe de altă parte, că nu pot deţine un post opunându-mă forţei de stat, prin prezenta pun la dispoziţia ÎPS Voastre demisia mea. ÎPS Voastră ştie că nu m-am prins niciodată cu puterea de acest post, prin repetatele demisii ce Vi le-am înaintat. Deci o fac şi acum, fără regrete, mulţumind ÎPS Voastre şi P.Ven. Cons.Arh. pentru încrederea ce mi-a acordat-o vreme de 10 ani, datorită căreia am putut avea bucuria să văd în acest răstimp ridicându-se şcoala aceasta pe culmile prestigiului.

Dar dacă nu regret beneficiul modest al postului şi mărirea lui - atât de greu plătite cu marile griji ce mi le-am făcut - ţin să precizez că regret faptul că e dorită plecarea mea din consideraţii de ordin extrabisericesc.

Vreau să fixez în această cerere că dacă conştiinţa şi opinia publică mă absolvă în vreo privinţă de orice pată, apoi aceasta este consecventa mea rămânere în afară de orice partid politic şi de orice ideologie de partid. Ca preot şi conducător al unei instituţii de formare a preoţilor, mi-am propus ca linie de conduită să rămân mai presus de împărţirile politice dintre credincioşi. Mi-am menţinut această atitudine cu grele riscuri în vremea legionarismului care lupta mai vehement pentru otrăvirea sufletelor viitorilor preoţi. Am luptat tot timpul împotriva oricărei tendinţe de politicianizare a şcolii. Aceasta e marea mea nevinovăţie, sau poate marea vină pe care trebuie să o ispăşesc acum.

În scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menţinut în vremuri de mari pasiuni, pe aceeaşi linie. Nu se va găsi în scrisul meu un singur cuvânt de glorificare a lui Hitler, Mussolini, de ură faţă de evrei sau de persiflare a democraţiei. Dimpotrivă, atât cât se putea, strecuram mereu marea idee a democraţiei evanghelice despre marea valoare a omului, despre dragostea în libertate etc. Toţi cunoscuţii din Sibiu mă ştiu ca pe un hotărât şi rar adversar al filogermanismului în vremurile când făcea ravagii pe la noi.

Sunt acuzat de legăturile cu prof. N. Crainic. Toţi cei ce au citit Gândirea ştiu că articolele mele aveau caracter strict teologic, lipsind din ele orice element politic, orice tendinţă rasistă, fascistă sau antisemită. Cu ideile politice ale lui N. Crainic n-am avut nimic comun. I le dezaprobam public. Întâlnirile mele cu el erau la 2-3 ani odată în mod incidental, ca cu orice cunoştinţă în general. Nu m-am bucurat de nici un favor, de nici un rând scris măcar, cât a fost ministru.

Am dus o viaţă retrasă, de om al cărţii. N-am conturbat pe nimeni în gustarea beneficiilor politice. Singura mea pasiune a fost ridicarea nivelului Şcoalei ce-o conduceam. Pentru aceasta am muncit până la epuizare, rămânând om sărac, pentru apărarea ei am cheltuit tact şi grijă enormă. Mă retrag mulţumit că am reuşit să rămân aşa până azi şi să o menţin cu acest prestigiu. Dumnezeu să o ocrotească şi de aci înainte. Devotat, Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 7 februarie 1946” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei [ABM] Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 feb. 1946).

La 3 iulie 1946, la încheierea anului academic, părintele Stăniloae depunea din nou, Mitropolitului Bălan, cererea sa de demisie:

„Înalt Prea Sfinţite, sfârşindu-se anul academic, pun din nou, în interes mai înalt la dispoziţia IPS Voastre, demisia mea din postul de conducere al Academiei teologice «Andreiene» aşa cum am făcut-o şi în februarie 1946. Ţin doar să fixez şi în acest act, ceea ce ştie IPS Voastră, P.V.Consiliu Arhiepiscopesc, seriile de absolvenţi ai Academiei, opinia publică din Sibiu şi lumea bisericească din ţară, anume că:

1. În tot timpul celor 10 ani cât am îndeplinit slujba de rector al acestei înalte instituţii de creştere a viitorilor părinţi sufleteşti ai poporului am avut ca normă permanentă să feresc din toate puterile instituţia de orice subordonare a preocupărilor şi idealurilor ei sfinte scopurilor politice, eu însumi ferindu-mă de orice colorare şi angajare politică.

2. Acest timp coincide, spre mângâierea mea, cu ridicarea ei la cel mai înalt prestigiu spiritual şi cărturăresc datorită desigur încrederii, sfătuirii şi ajutorării ce mi-aţi acordat tot timpul - lucru pentru care Vă mulţumesc cu recunoştinţă - dar cred că şi unei munci neobosite din partea modestei mele persoane, căreia s-au adăugat şi străduinţele colegilor mei. Părăsind acest post nu fac urmaşilor mei altă urare decât să menţină Academia «Andreiană» la nivelul pentru a cărui atingere mi-am dat şi ultimul strop de putere.

Rog pe IPS Voastră să binevoiască a dispune să mi se rezerve proxima locuinţă convenabilă ce se va elibera în casele P.V.Cons. Arh., iar până atunci să mi se calculeze chiria cuvenită pentru locuinţa ce voi mai fi silit să o păstrez în Academie, ca să-mi recapăt astfel alocaţia lunară de chirie de circa 60.000 lei reţinută de Minister şi totodată să se evite orice părere că aş beneficia de ceva pe nedrept. Sibiu, 3 iulie 1946. Devotat Dr. D. Stăniloae” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 3 iul. 1946).

La 4 iulie 1946, Mitropolitul Nicolae Bălan accepta cererea de demisie a rectorului Stăniloae, mulţumindu-i cu recunoştinţă pentru activitatea depusă în decursul celor zece ani şi accentuând nivelul ştiinţific înalt la care a ajuns Academia „Andreiană” în timpul mandatului său:

„Prea Cucernice Părinte Rector, văzând cererea de abzicere din postul de rector al Academiei teologice «Andreiane», de la 3 iulie a.c., binevoiţi a cunoaşte că am luat act cu aprobare de această demisie. Cei zece ani de conducere în calitate de rector al Academiei noastre formează o perioadă de înalt progres şi de înflorire a acestei instituţii datorită activităţii didactice şi ştiinţifice precum şi personalităţii culturale a P.C. Voastre. Pentru aceasta Vă exprimăm mulţumirile noastre. Vă rugăm totodată ca până la numirea noului rector să binevoiţi a gira mai departe agendele de rector. Primiţi...” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 4 iul. 1946).

La 28 ianuarie 1947, părintele Dumitru Stăniloae se adresa Mitropolitului Nicolae Bălan, rugându-l să-i acorde „obişnuita scrisoare canonică” pentru a începe o nouă etapă în activitatea sa, „care va continua să fie închinată tot Sfintei noastre Biserici”. Facultatea de Teologie din Bucureşti i-a oferit Catedra de Teologie Ascetică şi Mistică, după ce înainte cu patru ani îi propusese să ocupe Catedra de Teologie Dogmatică. Exprima din nou, ierarhului transilvan, recunoştinţa pentru întregul sprijin oferit în formarea sa intelectuală şi în activitatea academică de la catedră:

„În acest moment de despărţire, simt că e o datorie de conştiinţă să mulţumesc IPS Voastre pentru încrederea ce mi-aţi acordat-o tot timpul. Datorită ei m-aţi instituit profesor la Academia teologică într-o vreme când nu reprezentam decât o speranţă, iar mai târziu mi-aţi încredinţat misiuni din cele mai importante şi mai pline de cinste. Faptul acesta, apoi aprecierea, sfatul luminat şi bucuria sinceră cu care aţi însoţit necontenit străduinţele şi succesele mele într-ale scrisului teologic au alcătuit acea atmosferă spirituală care a stimulat cel mai mult lucrarea mea, pe care, din darul lui Dumnezeu şi printr-o muncă neprecupeţită, dezinteresată şi închinată exclusiv sfintei noastre Biserici, am putut-o desfăşura în tot acest timp. Dacă intrigile recente, pentru mine cu totul neînţelese şi nejustificate, mi-au stânjenit activitatea, folosind chiar mijloace de natură să-mi distrugă însăşi cariera şi viaţa, ştiu că ele au întristat sufletul IPS Voastre în aceeaşi măsură în care m-au mâhnit pe mine. De aceea, asigurând pe IPS Voastră că nu voi uita nici un act şi nici un cuvânt prin care aţi promovat activitatea mea de la Sibiu, Vă rog să ajutaţi cu rugăciunile IPS Voastre ca activitatea mea să fie şi pe viitor spornică, iar viaţa să nu fie ocolită de bunul Dumnezeu” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 28 ian. 1947).

La 11 februarie 1947, Mitropolitul Bălan răspundea şi de această dată, plin de recunoştinţă şi regret, părintelui Dumitru Stăniloae:

„Prea Cucernice Părinte, văzând cererea din 28 ian. a.c., de renunţare la catedra de Dogmatică de la Academia teologică «Andreiană» şi de binecuvântare de a trece ca profesor la Facultatea teologică din Bucureşti şi a face parte din clerul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, binevoiţi a cunoaşte că am luat act cu aprobare de cererea făcută.

În acelaşi timp, exprimăm mulţumirile noastre pentru activitatea dezvoltată ca distins profesor şi educator, autor în domeniul problemelor şi al dificultăţilor acestei epoci, aducând soluţii în duhul lui Hristos şi cu mijloacele Bisericii Lui. Noi însoţim cu regrete plecarea P.C. Voastre din mijlocul nostru, unde V-am preţuit ca pe un ales colaborator al Nostru şi al corporaţiilor de la conducerea Bisericii noastre, dar ne consolează convingerea că oriunde Vă veţi găsi, activitatea P.C. Voastre va fi spre cel mai mare folos al sfintei noastre Biserici. Arhiepiscopia noastră se felicită că V-a avut bursier şi V-a oferit teren de muncă şi de validitare şi speră că şi de aici înainte veţi păstra legăturile cu ea. Primiţi P.C. Părinte, deodată cu arhiereasca binecuvântare, asigurarea alesei noastre preţuiri şi părinteşti afecţiuni. Nicolae” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 1355, 11 feb. 1947).

Cu o zi înainte, la 10 februarie 1947, Mitropolitul Nicolae Bălan îi trimitea lui Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, un „program de politică bisericească”. Cu privire la părintele profesor Dumitru Stăniloae, menționa următoarele: „Am ascultat de dorinţa ce mi-aţi arătat-o în scrisoare şi prin dese comunicări ce mi le-au adus de la Domnia Voastră, consilierii păr. Liviu Stan şi păr. Spiridon Cândea, de-a schimba pe păr. Dumitru Stăniloae din fruntea Rectoratului Academiei teologice «Andreiene». Am ezitat mult de-a face acest pas, pentru că era plin de ingratitudine faţă de un profesor distins, un teolog de rar talent şi de un bărbat respectat de tot clerul Bisericii noastre. Am făcut schimbarea cu sufletul îndoit, dar văzând consecinţele ei de astăzi, vă mărturisesc că regret a o fi făcut: părintele D. Stăniloae a plecat de la Academia teologică «Andreiană», lăsând în urma sa un gol pe care cu altul nu-l pot umplea. Tot clerul nostru, cu mine în frunte, regretă această pierdere ce o îndurăm prin plecarea de la noi a păr. D. Stăniloae. Din cazul acesta scot concluzia că nu e bine să se amestece bărbaţii politici în asemenea chestiuni şi nu e bine să asculte conducătorii Bisericii de asemenea imixtiuni (...)” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei, Fond Bălan, Act. 1.130, 10 feb. 1947, pp. V-VI).

Aceste texte semnate de părintele profesor Dumitru Stăniloae în anii 1946 și 1947 constituie argumente indubitabile cu privire la atitudinea sa față de mișcarea legionară în perioada interbelică. El se delimitează de orice apartenenţă la vreun partid politic sau ideologie de partid, arătând în mod limpede care i-a fost linia de conduită în timpul celor zece ani cât a condus destinele prestigioasei instituţii teologice din Sibiu, luptând mereu împotriva oricărei tendinţe de politicianizare a şcolii. Onestitatea academică și etica jurnalistică obligă INSHR-EW să țină cont, pe viitor, și de aceste texte inedite ale părintelui Dumitru Stăniloae, identificate în Arhivele Mitropoliei Ardealului din Sibiu, și nu doar de unul sau mai multe texte din presa bisericească interbelică utilizate ideologic și părtinitor.

Ziarul Telegraful Român a condamnat, la 1 ian. 1934, crima săvârșită de studentul legionar Nicu Constantinescu, din data de 29 dec. 1933, asupra prim-ministrului României, I.G. Duca, pe peronul gării din Sinaia. A menționat „mâna criminală” a nesocotitului tânăr, care a răpit țării românești pe unul dintre cei mai vrednici și distinși bărbați ai vieții publice românești. „Osândim cu toată hotărârea făptuirea de la Sinaia”, scria redacția ziarului (Telegraful Român, nr. 1, 1 ian. 1934).

La 3 aug. 1941, ziarul Telegraful Român informa despre condamnarea la moarte a legionarilor care au săvârșit în luna noiembrie 1940 „omorurile de la Jilava, precum și omorurile profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu” (nr. 32, 3 aug. 1941).

Rebeliunea legionară din zilele de 21-23 ian. 1941 a fost criticată în paginile ziarului Telegraful Român, preoții fiind chemați să îndemne „pe toți fiii țării la pace și supunere sub conducerea consfințită a statului”.

Nici părintele Dumitru Stăniloae, nici ziarul Telegraful Român n-au aprobat manifestările violente extreme ale unor membri ai mișcării legionare și nu s-au solidarizat cu acestea. Dimpotrivă, le-au condamnat vehement. Despre lucrurile acestea, INSHR-EW păstrează tăcere.

Discursul anticomunist al părintelui profesor Dumitru Stăniloae în perioada interbelică

Ar fi fost onest ca INSHR-EW să menționeze și faptul că pe tot parcursul perioadei interbelice părintele profesor Dumitru Stăniloae, acuzat de „apologia legionarismului și fascismului”, a fost un trăitor şi un mărturisitor exemplar al credinţei creştine ortodoxe, printr-o atitudine verticală de condamnare a ideologiei ateismului comunist, instaurat în Uniunea Sovietică începând cu anul 1917, prezentând, în presa interbelică, influenţa distructivă a acestuia asupra vieţii religioase în spaţiul ortodox. Atitudinea sa nu a fost una singulară, ci s-a înscris în contextul general istoric din România interbelică, în care Biserica Ortodoxă Română şi-a definit foarte clar poziţia faţă de politica regimului de stat comunist înregistrată în Uniunea Sovietică.

Discursul ierarhilor și al profesorilor de teologie români ortodocși împotriva comunismului în perioada interbelică, dar, mai ales, în anii războiului antisovietic (1941-1944), a fost o constantă în presa bisericească interbelică. Erau aduse la cunoștința opiniei publice ororile ideologiei comuniste manifestate în acte de cruzimi nemai­întâlnite împotriva Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovietică: interdicţia libertăţii religioase, urmăriri, arestări și ucideri ale multor ierarhi şi clerici ortodocşi ruşi, supunerea acestora la suferinţe inimaginabile, închiderea de biserici şi mănăstiri şi profanarea acestora prin transformarea lor în muzee, magazii, depozite, cinematografe sau localuri de distracţii, bunuri bisericeşti şi mănăstireşti secularizate, scoaterea instituţiilor bisericeşti şi a credinţei religioase din viaţa societăţii, propaganda de ateizare a poporului prin şcoli şi instituţii special înfiinţate în acest sens şi toate consecinţele dramatice ce au urmat pe acest plan. Însemnările aveau rolul de a informa, dar şi de a forma o convingere de conştiinţă în rândul credincioşilor români ortodocşi vizavi de respingerea ateismului comunist şi a regimului de stat aflat la putere, la vremea aceea, în Rusia Sovietică.

Titluri de articole precum: „Cârmuirea sovietică nimiceşte în Rusia până şi dreptul de închinare” (Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noul Severin, 1930), „Pomelnicul episcopilor ortodocşi ruşi ucişi, torturaţi şi morţi în anii 1917-1926” (1930), „Misiunea creştină a statului” (prof. Teodor M Popescu, 1934), „Poziţionarea faţă de ateism în cadrul lucrărilor Congresului Naţional Bisericesc” (1935), „Pastorala ierarhilor Transilvaniei împotriva comunismului” (1936), „Cuvântul Bisericii pentru războiul sfânt” (Patriarhul Nicodim Munteanu, 1941), „Războiul sfânt contra hidrei bolşevice” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, 1941), „A început lupta împotriva bolșevismului” (1941), „Războiul sfânt în apărarea credinței și a onoarei” (1941), „Ce este bolșe­vismul?” (1941) „Dela Nero la Stalin” (Teodor M. Popescu, 1942), „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe” (Teodor M. Popescu, 1942) sau expresii precum: „balaurul apocaliptic al bolşevismului”, „păgâni fără de Dumnezeu”, „hulitori ai Crucii lui Hristos”, „armate ale lui Antihrist care neagă semnul sfânt şi biruitor”, „Satana cu toată hoarda sa barbară” etc. pot fi regăsite în paginile revistelor eparhiale din România interbelică.

Pericolul ateist comunist și lupta împotriva acestuia au constituit o chestiune de viață și moarte pentru mulți ierarhi, profesori de teologie, credincioși mireni și monahi români ortodocși, pe care au mărturisit-o în cuvânt și faptă și din cauza căreia au fost judecați, condamnați și închiși în închisorile comuniste.

La 27 iunie 1941, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului scria: „De un pătrar de veac încoace omenirea nu-și putea găsi odihnă în suflet la gândul că adunarea vrăjmașilor lui Dumnezeu, care se așezase pe capul poporului rusesc, lucrează pe toate căile să ducă otrava în toate țările și că într-o bună zi ar putea să dea foc lumii întregi. De un pătrar de veac Satana dănțuiește pe spinarea Rusiei bătându-și joc de Dumnezeu și de sufletele oamenilor. Bisericile au fost arse sau prefăcute în săli de petreceri; oamenii care îndrăzneau să pomenească numele Domnului Iisus Hristos au fost uciși sau aruncați în ocne; copiii au fost învățați să râdă de cele sfinte. Lui Iuda vânzătorul Domnului i-au fost ridicate statue, de parcă el ar fi mântuit lumea. Nu s-a mai pomenit pe lume atâta nebunie, atâta ură împotriva lui Dumnezeu și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu adevărat, Satana era cel ce sufla în focul de nebunie care pustia viața în acea împărăție. Dar Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până la sfârșit. Cine scoate pe Dumnezeu din sufletul său, pierde orice omenie, fața lui se schimonosește și tot ce face între oameni e spre răul lor. Ceata de nebuni și de nemernici care au crezut că pot conduce fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu un popor foarte numeros, n-au reușit să producă altceva decât vrajbă și nesi­guranță în lume, nerânduială și nemulțumire generală în țară la ei. O astfel de țară trebuia să cadă la cea mai mică suflare de dinafară. Ca un uriaș cu picioare de lut, așa se prăbușește azi această țară a bolșevismului” (Telegraful Român, nr. 27, 29 iun. 1941).

Într-un articol intitulat „Anticreştinismul comunist”, publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, 1942, nr. 1-4, p. 13, profesorul de istorie bisericească universală Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie din București, scria: „Suntem la o răspântie de o gravitate excepţională şi de importanţă epocală. Războiul actual este mult mai mult decât o luptă pentru teritorii şi pentru bunuri materiale, mai mult decât un război politic şi economic; este şi o luptă gigantică pentru idei ce-şi dispută sufletul şi viitorul omenirii”.

Toate aceste articole sunt catalogate astăzi, de o categorie a istoricilor sau intelectualilor publici din România, ca aparținând exclusiv propagandei fasciste, antisemite, totalitare, naţionaliste și ortodoxiste interbelice. Articolele despre comunismul din Uniunea Sovietică au adus în discuție, în mod inevitabil, și așa-numitul „iudeo-comunism” sau „iudeo-bolșevism” în legătură directă cu realitățile istorice și sociale constatate la acea vreme. Este datoria INSHR-EW să aducă argumente împotriva așa-zisului „mit iudeo-comunist” din perioada interbelică!

Legătura dintre Ortodoxie și națiune la părintele Dumitru Stăniloae

Nu putea să lipsească din comunicatul INSHR-EW raportarea părintelui Dumitru Stăniloae la Ortodoxie și naționalism - ca expresie a apologiei fascismului și legionarismului! În perioada în care a fost redactor responsabil al ziarului Telegraful Român, părintele Stăniloae a scris numeroase articole cu privire la legătura firească și organică dintre Biserica Ortodoxă Română și neamul românesc, idee în care a crezut și pe care a mărturisit-o pe tot parcursul vieții sale: „Idealul național permanent” (1940), „Prin ce se promovează conștiința națională” (1940), „Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru” (1940), „Ardealul frânt în două” (1940), „Restaurarea românismului în destinul său istoric” (1940), „Creștinism și naționalism” (1940) etc. Articolele cele mai bune publicate în anii ’30 în revista Gândirea și în ziarul Telegraful Român pe această temă au fost cuprinse în cartea sa, Ortodoxie și Românism (Sibiu, 1939).

Voi cita, spre exemplificare, unele paragrafe din editorialul său intitulat „Pentru o mai bună educație în școlile teologice”, publicat la 13 septembrie 1936:

„Dar pentru că problema disciplinei în școlile teologice s-a pus în legătură cu anumite manifestări deviate de naționalism, să spunem câteva cuvinte și despre naționalismul studenților teologi și al preoților:

După iubirea de Dumnezeu, iubirea de neam, acesta e programul școlilor teologice și al preoțimii. Și acesta e raportul just între ele. Nu e mai presus iubirea de neam, ci cea de Dumnezeu, dar amândouă sânt atât de strâns legate, încât una fără alta e pentru noi un lucru nenatural, abstract, extreme bolnăvicioase: catolicism sau păgânism.

Din raportul astfel stabilit reiese clar cum trebuie să fie naționalismul studentului teolog și al preotului. Naționalism până la sacrificiu, dar manifestându-se în acte compatibile cu Dumnezeu și cu un preot stăpânit de gândul la Dumnezeu. Naționalism de concepție, de simțire fierbinte, de muncă și devotament în slujba neamului; să pui în slujba neamului toate virtuțile creștine și preoțești. Naționalism impus cu sabia duhului, care taie durabil dușmanii și-i pregătește cale triumfală, nu naționalism de strigăte, de marșuri, de cămăși și de violență. Chiar dacă vor fi având și ele oarecare efect, el e cu mult mai mic și în orice caz, e incompatibil cu preotul și cu studentul teolog, care în felul acesta mai mult pierde din prestigiul personal și al instituției bisericești decât câștigă.

Propagandă cu cuvântul, cu ideea, dar nu de pe scena adunării electorale, de unde se dau bani și rachiu, ci în toate ocaziile firești ale vieții. Propagandă pentru idee, pentru neam, iubirea lui, dar nu cutare sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să fim naționaliști, nu partidiști. Să vorbim de neam, nu de un partid sau altul. Să aprindem dragostea de neam, nu de un partid. Rămânem așa mai presus de împerecherile oamenilor, ascultați de toți și pregătim așa mai bine toate sufletele pentru organizațiile naționaliste. Să nu ne înscriem într-un partid naționalist, care pe lângă iubirea de neam mai are și multe detalii mai puțin frumoase cu care noi nu putem face cauză comună. Să rămânem nu înscriși, ci crescuți din trunchiul neamului. Să aducem naționalismului o contribuție de clarificare a țelurilor, de purificare a scăderilor, de spiritualitate”.

În articolul intitulat „Scurtă interpretare teologică a națiunii”, părintele Stăniloae arăta că „națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta și propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este și în lumea ideilor dumne­zeiești. Sf. Paști, 1934” (Ortodoxie și Românism, Sibiu, 1939, p. 44).

Găsim aici elemente care să confirme acuzele de discurs toxic legionar, menționate în comunicatul INSHR-EW la adresa părintelui Stăniloae? Tendința de a-l incrimina pe părintele profesor Dumitru Stăniloae ca naționalist, ortodoxist, simpatizant al mișcării și ideologiei legionare, antisemit, xenofob, antiliberal și antidemocratic nu este nouă. A revenit adesea după anii ’90, în mod repetat. Unul din combatanții și detractorii consecvenți ai părintelui Dumitru Stăniloae și ai Bisericii Ortodoxe Române, în genere, a fost, în ultimii ani, Oliver Jens Schmitt, care a publicat, în anul 2023, cartea: Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023), Ed. Humanitas, București, 2023.

Într-un articol apărut în data de 23 iulie 2024 pe site-ul Europa Liberă, cu referire la comunicatul INSHR-EW din 17 iulie 2024, autoarea articolului, care face erori impardonabile în atribuirea directă a unor texte despre situația evreilor din Europa părintelui Stăniloae, prin simpla ei concluzie că informațiile din rubrica respectivă erau întocmite de redactorul responsabil al revistei, afirmație pe care nu o argumentează în nici un fel, prezintă un punct de vedere al aceluiași OJS cu privire la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de aprobare a canonizărilor unor clerici ortodocși. Nu este menționat modul în care a avut acces la infor­mația lui OSJ.

Potrivit informațiilor apărute pe acest site, OJS consideră că aceste canonizări au loc într-o perioadă în care forțele tradiționaliste și ortodoxe au întâietate. Despre părintele Dumitru Stăniloae spune că a fost unul dintre cei mai importanți susținători „teologici” ai mișcării legionare, un oportunist, care s-a adaptat la toate regimurile din istoria recentă a României, fiind astfel exact opusul unui martor statornic al credinței și că a susținut concepte pseudo-teologice și în cele din urmă eretice ale Legiunii, atunci când a spus că „creștinismul este calea spre națiune”.

Afirmațiile acestui domn sunt absolut aiuritoare și se rostogolesc cu o repeziciune uimitoare. Ce înseamnă pentru OSJ afirmația: „Creștinis­mul este calea spre națiune”? Și de ce ar fi această idee un concept pseudo-teologic și eretic al mișcării legionare? Denotă, din nou, lipsa oricăror cu­noștințe elementare teologice-istorice. Probabil că din cauza carențelor de exprimare în limba română nu poate exprima ce gândește. Dacă se referă la relația dintre națiune și confesiune, Istoria Bisericii Ortodoxe Române poate să-i confere suficiente argumente pentru rolul Bisericii în emanciparea națională și culturală a neamului nostru de-a lungul secolelor.

Într-o postare anterioară, de anul trecut, în care am făcut o scurtă recenzie critică la cartea sa publicată în 2023, despre Biserica Ortodoxă Română, am arătat aceeași poziționare a lui OSJ față de părintele Dumitru Stăniloae, despre care scrie că a fost „unul dintre cei mai cunoscuți, dar și cei mai controversați teologi ai BOR din secolul XX” (p. 27). Critică gândirea părintelui Stăniloae cu privire la relația dintre ideea de națiune și Ortodoxie, aruncând-o în coșul ideologiei legionare.

Să ne readucem aminte de poziția lui OJS despre Biserica Ortodoxă Română de acum câțiva ani! În anul 2018 a publicat în ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung un articol denigrator la adresa Bisericii Ortodoxe Române intitulat: „Ob Faschisten oder Kommunisten - Rumäniens Orthodoxe Kirche war stets eine Dienerin der Macht”/ „Fie fasciști sau comuniști, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu o slujitoare a puterii” (21 iul. 2018), în care aducea acuzații grave (unele dintre ele absolut impardonabile) la adresa acesteia, precum: lipsa celei mai mici contribuții a Bisericii Ortodoxe Române la democratizarea României după 1989; construcția Catedralei Mântuirii Neamului pentru care se cheltuiesc bani publici, dar și donațiile credincioșilor unei țări sărace și care amintește de sloganurile mișcării legionare fasciste-ortodoxe; poziționarea tradițio­nală critică a Bisericii Ortodoxe Române față de Occident; campaniile antioccidentale pentru valorile familiei împotriva homosexualității „în sens deplin rusesc” („ganz in russischem Sinne”), folosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul de la Moscova ca pârghie pentru deținerea unei cât mai mari influențe în România - cea mai importantă țară NATO la Marea Neagră etc. Și când te gândești că acest om este profesor la Institutul de Istorie Est-Europeană din cadrul Facultății de Istorie și Studii Culturale a Univer­sității din Viena și membru titular al Academiei Austriece de Științe. Aceste analize definesc mai degrabă un ideolog de serviciu și nu un istoric.

Poziționarea Bisericii Ortodoxe Române față de mișcarea și ideologia legionară și implicit față de antisemitism în perioada interbelică constituie o temă care trebuie să fie analizată, în continuare, în cadrul cercetărilor istorice de specialitate. Cu siguranță că au existat clerici români ortodocși care au simpatizat cu ideile mișcării legionare sau au fost și membri ai acesteia în diferitele etape ale existenței ei, dar este absolut obligatoriu să analizăm nuanțat această temă, fără ură și părtinire, să contextualizăm istoric, să diferen­țiem etapele de evoluție ale acestei mișcări politice și tipurile de atitudine înregistrate în epocă, să nu tragem concluzii pripite, să nu identificăm, fără discernământ, discursul Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică cu discursul acestei mișcări și ideologii politice, pentru că altfel vom cădea în plasa ideologiei teziste demolatoare. Să ne iubim Biserica și neamul și să-i cinstim pe sfinții mărturisitori și mucenici ai Bisericii noastre!