Amintiri dintr-o copilărie altfel

Povestea mea începe în anul 1991, într-o localitate din județul Vâlcea. Era duminică și preotul tocmai terminase slujba, cu o zi înainte fusese sărbătoarea Sfântului Ilie. Cu toate acestea, bunicul a vrut să mă cheme Dumitru, ca pe el. Casa noastră se afla în apropierea bisericii, pe o uliță lăturalnică. În drumul lor spre casă, unele femei au auzit țipetele mamei, care năștea de una singură. Până să ajungă la ea deja țipam și eu. M-am născut fără ajutorul omenesc, dar aveam să îl simt pe cel divin în viața mea. Am petrecut puțini ani acolo, cu frații și surorile mele. La doi ani și jumătate am fost abandonat cu sora mea într-un centru de plasament. Deşi atât de mic, am luat cu mine amintirile cu copii care veneau iarna cu săniile pe ulița noastră, ţipetele și veselia lor, cu vitele care mergeau vara la păscut, prin fața casei noastre, cu cârdul de gâște adunate de la mai multe case, însemnate pe spate cu diferite culori, cu câinii care lătrau noaptea târziu.

În noua „casă”, sora mea mai mare cu un an era tot ce aveam. Ne-am acomodat foarte greu acolo. Atașamentul nostru nu i-a lăsat pe cei de acolo să ne separe, au fost nevoiți să ne adoarmă în același pătuț multe luni, apoi ne-au separat pe grupe, ea grupa mare, eu grupa mică. Apropierea noastră le-a impresionat pe respectivele educatoare. Noi aveam voie să stăm cu ele la vestiar sau în camera în care își serveau cafeaua, când ceilalți copii dormeau pe timpul zilei noi eram în preajma lor. Eram tratați diferit, pentru că eram diferiți, eram îngrijiți, înțelegători, ascultători, liniștiți, cu alte cuvinte eram cuminți. Dar cel mai frumos lucru la noi era modul în care ne atașasem unul de altul. Cu toate acestea, cineva a reușit să o adopte doar pe ea, iar eu am rămas singur. Suferința aceea m-a făcut retras de grupul de copii, iar locurile goale și liniștite erau preferate de sufletul meu. Într-o sală, pe un perete, ­deasupra ferestrei, în partea de răsărit, era o icoană. Am aflat că acolo era Dumnezeu, iar în cartea pe care o ținea în mână erau scrise numele noastre. Sub acea icoană plângeam când dorul de cei dragi mă zdrobea, suferința pricinuită de pierderea surioarei determinându-le pe unele educatoare să adoarmă lângă mine, chiar să mă mângâie. Fapte care în mod normal nu se întâmplau.

Încă îmi amintesc foarte limpede cum odată a venit la noi un preot să ne împărtășească. Mă uitam cu uimire la locul unde își așezase crucea și celelalte lucruri sfinte. Pentru mine acel preot era asemenea cu Dumnezeu din icoană, să fi știut părintele că eu îl priveam și îl credeam ca fiind Dumnezeu cel din icoană? Așa l-am simțit. De bucurie am țopăit și am râs ca un copil entuziasmat, îl întâlnisem pe Dumnezeu, eram bucuros. Cuvintele sunt slabe. În locul acela plin de copii de toate felurile, unde condițiile erau urâte. Aveam furnici în pat, șoareci în saltele și gândaci în spatele lemnului de pe perete. Educatoarele erau foarte violente, bătăile, țipetele și jignirile erau prezente la fel ca respirația omului.

Împlinisem cinci ani, mare parte din copii am fost mutați ­într-un alt centru. Aici totul era nou, curat, parfumat și foarte ­colorat. Educatoarele erau și ele noi, aveau altă atitudine față de noi, copiii, și erau foarte tinere. După ce ne-au cunoscut mai bine, una dintre ele m-a luat acasă la ea. I-am cunoscut familia, care locuia într-un apartament din orașul nostru. La intrarea în locuință, mama ei, care ne deschisese ușa, o întreabă: „Al cui e, fată, ăsta? Du-l de aici, nu am nevoie de copiii altora!”. Într-un final m-a acceptat pentru două zile, până duminică. La plecare, tot ea, dar cu alte cuvinte, în timp ce mă îmbrăca îmi zise: „Să îi spui la fata asta, a mea, să te mai aducă. Bine! Copil drag”. Şi așa a început o altă etapă a vieții mele. La fiecare sfârșit de săptămână mergeam la ei. După o perioadă m-au dus la țară, la bătrâni. Eu le-am spus de la început mamaie și tataie. Am rămas acolo câteva zile cu protectoarea mea. Între mine și bătrâni deja se legaseră sufletele. Acolo timpul nu prea exista ca noțiune... Aveau multe animale, cinci vite, doi porci, gâște, găini, rațe, curci, un câine și câteva pisici. Tot timpul l-am petrecut cu animalele, eram atât de liber în preajma lor! La plecare, cei doi stăteau pe podul de la poartă și făceau cu mâna, eu din mașină, pe bancheta din spate, îi salutam la fel. După o curbă nu i-am mai văzut și am strigat la șofer ­într-un mod naiv și copilăros:

„- Trebuie să ne întoarcem!

- De ce?, întreabă el.

- Păi, mamaie și tataie încă stau acolo şi fac cu mâna, iar ei cred că noi îi vedem. Să mergem să le spunem că pot pleca în casă”. Iar apoi am plâns de dorul lor. Bineînțeles că ne-am întors, după atâtea lacrimi nevinovate.

Mulți ani la rând, toate vacan­țele le-am petrecut acolo, cu cei doi bătrâni. Desigur, de sărbători erau prezenți și ceilalți. Legătura cu natura, cu animalele și cu ei reprezenta o mare bucurie. În mediul acela l-am înțeles pe Dumnezeu, alături de ei. Când nu știau de unde să mă ia, mă căutau la păsări, lângă care adormeam de dragul lor. Uneori mă găseau făcând curat la vite. Curios pentru ei era faptul că nimeni nu îmi cerea să fac ceva. Era imboldul meu, dat de nevoia animalelor și de ­bucuria de a-i ajuta pe ei. Când oamenii din sat îi întrebau al cui sunt, ei răspundeau: „Al lui Dumnezeu”, iar eu luam aceste vorbe ca fiind adevărate.