Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Aproape seară

Aproape seară

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 18 Dec, 2020

Anul nu are 365 de zile, ci una singură! O zi care o ia, mereu și mereu, de la capăt, până simte că n-o mai țin picioarele și n-o mai ajută ochii, și atunci vrea să lase locul alteia, ea să se tragă într-o parte și să se uite cu inima înlăcrimată la propria sa plecare de pe lume.

E doar o zi-copil, la început. Nimic mai simplu decât să se joace de-a iarna și să se bucure că ninge, alături de alți copii, copii-oameni, nu copii-zile ca ea, iar împreună cu aceștia să facă oameni de zăpadă, ce se vor topi cam odată cu copilăria ei, adică în momentul când ea va începe să se joace de-a primăvara, va deveni zi-primăvară, și îi vor mirosi mâinile a flori și părul verde îi va curge pe câmpuri, și ea va urca, noapte de noapte, spre vară pe scara împletită din cântecul privighetorilor, și-o să fie o zi în floarea vârstei atunci, iar părul o să-i miroasă a fân proaspăt cosit, și se vor tolăni îndrăgostiții în părul ei, și vor veni stelele multe ale cerului să le țină de urât, și, încet-încet, fără să bage de seamă, ea se va trezi jucându-se de-a toamna, va fi o zi-toamnă, ușor întristată de zborul cocorilor, ce-i vor tulbura verdele părului, luându-i mireasma cu el și ducând-o departe, departe, apoi, ziua-copil de mai adineauri va da dintr-odată în mintea copiilor, cășunându-i să se joace de-a iarna, îi vor fi însă mâinile grele, dar parcă și mai grele gândurile, și va înțelege că e lipsită de sens o astfel de dorință, cum să se joace de-a ea?, care chiar asta este, o zi-iarnă, în toată puterea cuvântului, adică o zi ajunsă, fără să-şi dea seama când, la bătrânețe.

E aproape de capătul drumului. Îi miros amintirile a toate anotimpurile care a fost. Și părul i se usucă. Și mâinile îi încărunțesc. Ce repede a trecut anul de-a care s-a jucat cu atâta poftă! Niciodată n-a fost parcă așa de singură ca acum. Dar, ia stai, se aude, totuși, cineva apropiindu-se. Pune mâna streașină la ochi și privește să vadă cine e.

Un copil! Un copil ce se bate cu alți copii cu zăpadă. E anul care vine să-i ia locul. Un an ce va avea și el tot o zi, repetată de 365 de ori.