Întâlnirea cu Taina

Către sfârșitul anului 2024, am primit de la Berlin, cu negrăită bucurie, lucrarea recent tipărită la Editura Agnos din Sibiu, aparținând Sanctității Sale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și tradusă de o veche cunoștință, arhimandritul Ștefan Toma, care, plin de bunăvoință, a însoțit tomul cu o dedicație prietenoasă.

Prețuirea dintotdeauna sau măcar amintirile sporadice ne inspiră uneori și ne oferă curaj, alteori ne învață să redescoperim ceea ce este cu adevărat important, iar atunci când nu ajungem la măsura cuvintelor ce ne sunt adresate, se naște o firească părere de rău pentru ceea ce n‑am putut împlini, ori din punct de vedere duhovnicesc, sau interpersonal.

Părintele arhimandrit dr. Ștefan Toma de la Berlin, slujitor al Patriarhiei Ecumenice, a tradus în limba română această lucrare. El afirmă - și trebuie să‑l credem, pentru că a parcurs nenumărate texte aparținând Întâistătătorului Tronului Ecumenic - că lucrarea este scrisă cu râvnă personală și multă erudiție.

Întâlnirea cu Taina. O prezentare contemporană a Ortodoxiei

Volumul de față a fost publicat nu doar în limba română, ci și în engleză, greacă, franceză, bulgară și alte limbi, aflându‑se în așteptarea unor tipăriri în alte diferite ediții.

Cartea a apărut inițial cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Kallistos Ware de Diokleia, un ierarh recunoscut și foarte apreciat, fiind receptată ca o lucrare foarte valoroasă.

Părintele arhimandrit Ștefan a avut mai multe întâlniri cu ierarhul teolog al Diokleiei, care i‑a relatat în timpul întrevederilor mărturisiri legate de Biserica Ortodoxă Română și, îndeosebi, de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

După ce a primit încuviințarea patriarhală a autorului lucrării, a început demersul de a lucra și de a traduce în limba română această sinteză, care cuprinde multe idei importante regăsite în decursul îndelungatei slujiri apostolice a Patriarhului Ecumenic, prezent în aproape întreaga lume la sărbători ale Ortodoxiei de pretutindeni, dar și la congrese, simpozioane, întruniri, momente deosebit de importante legate de mersul lumii actuale, aflată într‑o permanentă schimbare.

În cuvintele prezente în carte, întâlnim idei de o rară frumusețe. Ele constituie un valoros testament și denotă o înțelegere profundă a lucrurilor dumnezeiești din partea autorului. Dintre acestea, pentru cititori, pentru iubitorii de frumos, am putea reda câteva:

Nicicând [persoana] nu va putea fi percepută mai puțin ca o Taină. Aici este prima însușire caracteristică a omului pe care o evidențiază Patriarhul Bartolomeu. Persoana umană nu va putea fi niciodată definită. Ea nu va putea fi cuprinsă pe deplin și în mod exclusiv într‑un singur aspect sau descriere. Ceea ce putem face mai bine este să oferim o abordare aparentă.

Putem, ca să spunem așa, să evidențiem ce înseamnă să fii persoană, putem să dăm exemple și reprezentări, însă până aici.

Din moment ce nu poate fi definită, specificitatea persoanei nu poate fi evaluată ca obiect al cercetării științifice precum fiziologia, psihologia sau sociologia. Există întotdeauna ceva mai mult, ceea ce cuvintele nu pot exprima pe deplin deoarece realitatea și complexitatea persoanei depășește cu mult orice explicație pe care alegem să i‑o dăm. Drept calitate intrinsecă a persoanei este înclinația spre deschidere.

În cuprinsul cărții găsim o încercare de portret.

Ni se spune: „Ca persoană, Patriarhul este plin de contraste, aspecte complementare ale unei puternice personalități.

El este delicat, bine intenționat, bun și discret. Pe de o parte, activ și întreprinzător, pe de alta modest, aproape timid și, totuși, când e nevoie, el poate fi dominant.

El dă dovadă de un puternic simț al umorului, întotdeauna, însă, în cadrul determinant al sobrietății misiunii sale. El este riguros, atent la detaliu și în mod înțelept vizionar.

În mod deosebit, ochii săi albaștri, pătrunzători, din spatele ochelarilor săi mari, amintesc întotdeauna caracteristicele rafinate.

Ca patriarh a lăsat să‑i crească barba lungă. Părul i‑a încărunțit. Trebuie să fi fost blond.

Chipul este încununat acum cu alb. Ceea ce este, însă, prin excelență, impresionant, este un rafinament profund fizic, dar și moral, până într‑acolo încât, în ciuda bunătății ochilor și a zâmbetului, în fața sa te simți mai degrabă mic și neputincios.

Iubește arta, poezia și natura. Când este posibil, se refugiază în Halki, în singurătate reconfortantă pentru a medita și a lucra în pace. De fapt, este un muncitor neobosit. Are un puternic simț al responsabilității. Stângăcia și scindările din Biserica Ortodoxă îi afectează profund inima.

Un prieten vorbea despre el: «Patriarhul stă între glorie și abis, mai exact, el stă între cruce și înviere»”.

Plină de realism, dar și de frumusețe este prezentarea unei zile din viața Patriarhului.

Pe biroul lui se află o icoană reprezentând‑o pe Sfânta Ipomoni („răbdare”, martiră din Biserica Primară).

Aflăm și noi câteva amănunte: „Nimic neobișnuit, nimic extraordinar, nimic extrem și, mai ales, nimic regizat. Rugăciunea de dimineață, primiri peste primiri, compunerea, prepararea, revizuirea și semnarea de documente”.

Ni se spune clar: „Patriarhul citește personal orice scrisoare și orice text final pe care îl expediază, pregătind el măcar schița unui răspuns adecvat.

Prânzul nu durează prea mult și niciodată nu‑l ia singur.

După aceea, câteva întâlniri private, uneori multe până seara.

În ziua aceea, când a fost urmărit, Patriarhul a vizitat o casă de bătrâni înființată de un ordin al Bisericii Romano‑Catolice, «Surorile săracilor». Cei îngrijiți acolo erau turci, armeni, slavi și greci. În acea seară s‑a apropiat de Patriarh o femeie în vârstă care i s‑a plâns că n‑a mai găsit bilet la un concert local. Patriarhul a cerut atunci telefonul mobil al unui episcop care îl însoțea, sunând pe un altul și rugându‑l să cumpere bilete pentru concert, atât pentru femeie, cât și pentru cineva care s‑o însoțească personal.

Tot în acea seară, Patriarhul s‑a întâlnit cu un jurnalist care îi solicitase un interviu pentru o revistă europeană. Următoarele două opriri au fost la un mitropolit bolnav pe care îl vizita adeseori, dar și la un tânăr musulman de curând căsătorit, care își serba ziua de naștere. Deși vizitele au fost scurte, ele nu au fost deloc pe fugă.

Fie în Reședința din Fanar, fie la domiciliul său, Patriarhul își încheie ziua cu rugăciunea de seară”.

Ni se spune că Patriarhul a fost generos cu toți. Nimeni din cei cu care s‑a întâlnit nu a avut senzația că au fost goniți.

Aceasta era o zi obișnuită, nu una cu program prestabilit, cu slujbe mari sau întâlniri de referință.

Parcurgând paginile cărții am fost impresionat de dragostea Patriarhului pentru Muntele Athos.

Mărturisise undeva, iar biografii au consemnat că la un an după alegerea ca Patriarh Ecumenic a realizat un pelerinaj la Muntele Athos.

Întâistătătorul Bisericii Constantinopolului consideră acest loc „inima spirituală a Patriarhiei Ecumenice”. Ni se spune că nu era pentru prima dată când vedea Athosul. Își aducea aminte că a avut posibilitatea să‑l privească din Imbrosul natal, într‑o zi senină.

Ne mai spune Patriarhul că „Athosul era întotdeauna prezent în conversațiile oamenilor, fie datorită vizitelor pe care monahii de acolo le făceau la noi sau, pur și simplu, datorită vremii. Țăranii obișnuiau să spună: «Dacă Muntele apare înroșit, atunci va sufla vântul de la răsărit». Eu am fost chiar numit Bartolomeu după un călugăr din Mănăstirea Cutlumuș”. Erau din același loc (Imbros) și chiar a redeschis acolo prima școală.

Vizita lui la Athos se dorea a fi o cinstire pentru dăruirea și dedicarea celor care au viețuit acolo de‑a lungul timpului, lepădând tot ce era pământesc pentru a moșteni Împărăția cerurilor. Ni se spune că precum un preot ortodox își începe Liturghia cu momentul luării vremii, i s‑a părut potrivit să‑și facă luarea vremii, venerând sfintele comori ale Muntelui Athos.

Mai găsim, între altele, reflecții filocalice, cum sunt și cele intitulate „Bucuria tristeții sau tristețea bucuriei”.

Sfântul Ioan Scărarul spune că cea de-a opta treaptă este dedicată tainei lacrimilor, el fiind primul care a adoptat astfel de termen, care descrie combinația dintre bucurie și tristețe. El vorbește despre bucuria tristeții sau tristețea bucuriei, despre întristarea cea dătătoare de bucurie. „Bucuria tristeții este, poate, ingredientul cel mai caracteristic al spiritualității ortodoxe și estetice bizantine în artă, arhitectură și muzica ei. Este, de asemenea, un element esențial în viețile sfinților care se nevoiesc într‑o reconciliere a luminii lui Dumnezeu cu întunericul care umple lumea. Cea mai dinamică experiență și exprimare a acestei bucurii triste are loc în fiecare an la sărbătoarea sărbătorilor, în noaptea care este mai luminoasă decât orice zi. Ies din Sfântul Altar și cânt triumfător: «Veniți, luați lumină!» Cu aceste cuvinte, lumina de la candela Altarului este distribuită întregii comunități, întreaga biserică umplându‑se de lumânări aprinse, în vreme ce mai înainte cu toții au așteptat în întuneric. Astfel, se exprimă credința că lumina lui Hristos este mai luminoasă decât orice întuneric din inima mea și din inimile celor din biserică, mai luminoasă cu adevărat decât orice întuneric care tronează în această lume.”

Cartea este mai mult decât prețioasă, întrucât culegem din ea note importante din biografia acestui longeviv și înțelept Patriarh.

Aflăm despre studiile și călătoriile lui, despre întoarcerea în Constantinopol, despre ideile regăsite în discursuri, în predici, despre trăiri înalte și despre Calea Părinților, despre teologi, despre monahism, despre spiritualitatea ortodoxă și mediul înconjurător, despre credință și libertate, despre sărăcie și globalizare, despre conflict și dialog, dar și despre nădejdea cea din interiorul nostru.

Un ierarh de o asemenea ținută se poate întâlni cu multe aprecieri și, desigur, se poate confrunta cu inevitabile contestări, cu multe priviri potrivnice, piezișe, cu toate că există și oameni care înțeleg cât de grea este o astfel de misiune, la fel de grea ca a tuturor episcopilor, şi, totuși, cu o povară infinit mai mare, care apasă mereu pe un trup firav.

Încântat de cuvintele întâlnite în această carte, îmi exprim admirația pentru cel aflat în paginile ei, pe care l‑am întâlnit de câteva ori și care m‑a impresionat în mod special la Ierusalim, în anul 2014, când a venit pentru a se întâlni cu Episcopul Romei, la 50 de ani după întâia întrevedere dintr‑un mileniu încheiat între capii celor două Biserici.

Nu mai vorbesc de celelalte împreună‑slujiri la Iași și la București, una de neuitat, la Sfințirea Catedralei Naționale, și alta la sărbătoarea Sfântului Dimitrie, cu amintirile lor de neșters.

Dincolo de toate, păstrez imaginea unui ierarh care s‑a comportat mai smerit decât un monah.

Pentru arhimandritul Ștefan Toma, „metafrastul” acestor preafrumoase cuvinte, gândurile de apreciere de altădată și amintirile de demult se înnoiesc acum cu mulțumirea pentru stăruitoarea dăruire în oferirea întâlnirii cu Taina poporului român și a Bisericii lui ocrotitoare.

De fapt, această carte nu are nevoie de nici o prezentare... este mult deasupra cuvintelor.