Arhiepiscopul Victorin Ursache, pelerinul misionar întors în pământul începuturilor - după 25 de ani

La jumătatea lunii iulie a anului 2001, după o viață îndelungată, așezată sub semnul slujirii și al călătoriei către Dumnezeu, se muta la cele veșnice Arhiepiscopul Victorin Ursache, păstorul românilor ortodocși din Statele Unite ale Americii și Canada. Se încheia un drum pământesc bogat în ani și osteneli începând călătoria în lumina Împărăției cea neînserată.

Arhiepiscopul Victorin a fost dăruit de Dumnezeu cu daruri bogate și cu mulțime de zile. Viața sa a străbătut aproape întregul veac al XX-lea, purtând luminile și umbrele unei epoci frământate, încercările istoriei, schimbările unei lumi care și-a pierdut de multe ori pacea, dar cu statornicia sa de monah, ierarhul a căutat să rămână, dincolo de vremuri și de hotare, în slujirea Bisericii.

În anii tinereții a învățat mult, adunând cu râvnă atât cunoașterea teologică, cât și înțelepciunea vieții monahale. Este învățătura cărților și alta, deși nedespărțită de cea dintâi, este știința dobândită în strană, la chilie, în ascultare și rugăciune, unde novicele învață să-și măsoare pașii și să-și așeze inima sub adumbrirea harului.

A rămas în amintirea Mănăstirii Neamț ca un slujitor devotat, chiar dacă timpul petrecut între zidurile străvechii Lavre nu a fost îndelungat. Însă, uneori, nu mulțimea anilor hotărăște o astfel de legătură, ci intensitatea slujirii și urmele lăsate în viața unei obști. Pașii săi s-au înscris în istoria așezământului, care a fost, de-a lungul veacurilor, școală de rugăciune, vatră de cultură și liman duhovnicesc pentru generații multe de monahi.

Dicționarele și lucrările care îi amintesc pe arhiereii Bisericii Ortodoxe Române din ultimul veac nu prezintă cu bogăție de informații perioada șederii sale la Mănăstirea Neamț. Tocmai de aceea încerc să adaug câteva amănunte, care ar putea fi de folos, într-o zi, la întregirea și diortosirea biografiei sale. Istoria se alcătuiește adeseori din asemenea fragmente risipite, din file de arhivă, din nume păstrate cu grijă și din mărturii care, așezate una lângă alta, refac chipul unui om și atmosfera unei epoci.

Victorin Ursache s-a născut la Mănăstioara, nu departe de Siret, la 11 iulie 1912. Avea să poarte cu sine, de-a lungul întregii vieți, ceva din duhul Bucovinei, ținut al mănăstirilor și al istoriei, pământ binecuvântat de rugăciunea atâtor generații și luminat de ctitoriile voievozilor.

După Sfintele Paști ale anului 1937, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Era începutul unui drum nou, al unei vieți în care numele, voia proprie și rânduielile lumii aveau să fie așezate înaintea lui Dumnezeu ca o ofrandă. Potrivit Adresei cu numărul 1006 din anul 1937, la 18 iulie, se aproba tunderea în monahism a fratelui Victor Ursache, în biserica „Înălțarea Domnului”, măreața ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.

În acel sfânt loăcaș, sub bolțile care adunaseră vreme de veacuri rugăciunile atâtor monahi, fratele Victor a primit numele de Victorin. Schimbarea numelui pecetluia, după rânduiala monahală, începutul unei alte vieți: o naștere duhovnicească, o chemare către o slujire care avea să-l poarte, peste ani, departe de Moldova și de țară, până dincolo de ocean.

Stareț al Mănăstirii Neamț era atunci arhimandritul Melchisedec Dimitriu, iar nașul său de călugărie a fost ieromonahul Valerian Mititelu. Și acest nume merită păstrat în lumina aducerii-aminte. Valerian Mititelu provenea din Dumești, județul Neamț, și intrase în mănăstire în anul 1922, în vremea stăreției arhimandritului Meletie Nicuță. Fusese hirotonit de către episcopul Nicodim Munteanu și avea să treacă la cele veșnice pe când era încă foarte tânăr. Viața lui, deși scurtă, s-a legat astfel, prin taina paternității monahale, de drumul celui care avea să devină, mai târziu, arhiepiscop.

La numai două zile după tunderea în monahism, la 20 iulie 1937, monahul Victorin Ursache a primit hirotonia întru ierodiacon, prin rugăciunile episcopului Gherontie Nicolau al Tomisului. Chemarea sa către slujirea Sfântului Altar se împlinea cu repeziciune, ca și cum timpul se grăbea să-l pregătească pentru responsabilitățile care aveau să-i fie încredințate.

Deși documentele păstrate în arhiva Mănăstirii Neamț nu amintesc data exactă și nici numele ierarhului care l-a hirotonit ieromonah, aflăm că, la 23 august 1942, Victorin Ursache a fost hirotesit arhimandrit. În numai câțiva ani, tânărul monah venit în Lavra Neamțului avea să parcurgă treptele slujirii bisericești și să primească ascultări tot mai grele, într-o vreme în care istoria devenea din ce în ce mai tulbure.

Arhimandritul Victorin Ursache a fost stareț al Mănăstirii Neamț vreme de patru ani, urmându-i episcopului Eugeniu Laiu Suceveanu care a condus mănăstirea o zi și o noapte. Nu i-au fost dăruiți ani liniștiți. Stăreția sa s-a desfășurat într-una dintre cele mai grele perioade ale istoriei contemporane, mulți dintre acești ani suprapunându-se celui de-al Doilea Război Mondial, când întreaga țară trecea prin lipsuri, neliniști, teamă și încercări greu de cuprins în cuvinte.

A conduce o mănăstire în vremuri de pace este o mare răspundere, a o păstori, însă, în anii războiului, când nesiguranța zilei de mâine apăsa asupra tuturor, iar resursele erau puține și suferința se afla pretutindeni, însemna o cruce grea. În acei ani, Mănăstirea Neamț nu era doar un monument al trecutului, sau o cetate a rugăciunii, ci un sobor numeros, cu ascultări și responsabilități care cereau multă înțelepciune, răbdare și putere de jertfă.

Obștea mănăstirii era, în acea vreme, impresionant de numeroasă. Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu mărturisea că înaintea decretului care a lovit atât de dur viața monahală din România, Mănăstirea Neamț număra peste trei sute de călugări și aproximativ o sută de frați. Era o adevărată cetate duhovnicească, o lume a rugăciunii și a ascultării, în care sute de vieți se adunau sub aceeași rânduială și se îndreptau, fiecare după măsura sa, către aceeași lumină.

În mijlocul unei asemenea obști, în anii grei ai războiului, arhimandritul Victorin Ursache a purtat ascultarea stăreției. Dincolo de date, documente și însemnări de arhivă, rămâne imaginea unui monah tânăr chemat să poarte o răspundere uriașă, într-o vreme de cumpănă. Această perioadă a vieții sale, poate insuficient cunoscută, merită readusă în lumină, pentru că înainte de a deveni arhiereu peste ocean și păstor al românilor aflați departe de țară, Victorin Ursache a fost fiu al Lavrei Neamțului, monah sub bolțile ei, slujitor al altarului și stareț al unei obști numeroase.

La douăzeci și cinci de ani de la trecerea sa la cele veșnice, aducerea-aminte nu este doar un exercițiu al memoriei istorice, ci și o datorie a recunoștinței. Oamenii Bisericii nu dispar odată cu plecarea lor din această lume. Ei rămân în rugăciunile pe care le-au rostit, în altarele la care au slujit, în oamenii pe care i-au povățuit și în urmele, uneori uitate, lăsate în istoria locurilor pe unde au trecut.

Mănăstirea Neamț, cu zidurile ei încărcate de veacuri, păstrează între nenumăratele chipuri ale celor care i-au slujit, numele monahului, ieromonahului, arhimandritului și, mai târziu, Arhiepiscopului Victorin Ursache, care avea să poarte, până departe, dincolo de mări și de hotare, lumina și duhul Lavrei nemțene.

Realitatea acestei mari cetăți duhovnicești ale Ortodoxiei românești, avea să se schimbe dramatic odată cu Decretul 410 din anul 1959. O rânduială de viață statornicită prin veacuri a fost tulburată de hotărârile unui regim potrivnic credinței, iar multe dintre chiliile cândva pline de rugăciune și ascultare aveau cunoșteau tăcerea despărțirilor.

După plecarea arhimandritului Victorin Ursache, Mănăstirea Neamț a fost condusă, până în anul 1945, de Galaction Cordun.

Pentru fostul stareț al Lavrei nemțene începea un alt drum, care avea să-l poarte dincolo de zidurile mănăstirii, către slujiri noi și răspunderi tot mai mari. Stabilit la București, a slujit la Biserica Bucur și la Catedrala Patriarhală, păstrând, înlăuntrul său, rânduiala deprinsă în anii de viețuire monahală și de stăreție de la Neamț.

La 1 februarie 1945, Patriarhul Nicodim Munteanu l-a numit superior al Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, la Ierusalim și Iordan. Arhimandritul Victorin Ursache a fost cel dintâi care a purtat oficial titlu de superior, primind o ascultare de mare însemnătate, într-un spațiu sfânt pentru întreaga creștinătate, dar frământat de nesiguranță și tulburări.

Drumul către noua sa misiune nu a fost însă unul ușor. Din pricina instabilității din zonă și a dificultăților întâmpinate în obținerea aprobărilor necesare de la Consulatul român din Istanbul, sosirea sa la post a fost amânată. Abia la 1 ianuarie 1947 a putut ajunge pentru a-și începe, în chip efectiv, slujirea în Țara Sfântă.

Ierusalimul pe care l-a întâlnit nu i-a oferit liniștea unei așezări temeinice. Până la începutul anilor ’60, Reprezentanța Patriarhiei Române s-a aflat într-o situație deosebit de dificilă. Clădirea era rechiziționată și ocupată de un corp al Ministerului Învățământului, iar biserica era închisă. Deși fusese trimis să poarte grija Așezămintelor Românești, Arhimandritul Victorin Ursache nu a putut intra niciodată, în acea perioadă, în Reprezentanța misiunii încredințate.

Era una dintre încercările pe care istoria le așază uneori înaintea oamenilor Bisericii: să fii chemat să slujești unui loc unde nu poți intra, să porți răspunderea unei case ale cărei uși îți rămân închise și să lucrezi, cu răbdare, pentru redobândirea a ceea ce fusese pierdut în vâltoarea vremurilor.

Nevoit să-și caute adăpost în diferite vetre monahale, arhimandritul Victorin a locuit la Mănăstirea Sfântul Sava, la Mănăstirea Sfinților Arhangheli și la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din cetatea Ierusalimului. De acolo, din apropierea locurilor sfințite de pașii Mântuitorului, îl înștiința periodic pe Patriarhul Nicodim Munteanu, iar mai târziu pe Patriarhul Justinian, despre evenimentele și frământările din Țara Sfântă.

Scrisorile sale deveneau punți între Ierusalim și București, între Locurile Sfinte și Biserica din țară. Prin ele, arhimandritul Victorin nu transmitea doar vești, ci pregătea, cu stăruință, terenul pentru redobândirea clădirii rechiziționate în vremea războiului. Era o lucrare grea, împlinită în ani de incertitudini, în care diplomația, răbdarea și nădejdea trebuiau să meargă împreună.

Înaintea sa, între anii 1939 și 1947, ca administrator al așezământului slujise monahul Inochentie Moisiu. Arhimandritului Victorin îi revenea misiunea de a continua prezența românească într-o vreme nelimpezită și de a păstra aprinsă candela legăturii dintre Biserica Ortodoxă Română și Țara Sfântă.

Un capitol special al acestei perioade îl reprezintă legătura sa cu monahul Ioan Iacob, cel care avea să fie cunoscut mai târziu ca Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul. Deși cei doi nu viețuiseră în deodată la Mănăstirea Neamț, îi unea aceeași obârșie duhovnicească, aceeași Lavră și chemarea către Locurile Sfinte.

Arhimandritul Victorin Ursache a avut un rol deosebit în recomandarea monahului Ioan Iacob pentru primirea harului preoției. A intervenit pe lângă Patriarhul Nicodim Munteanu, care, la rândul său, i-a scris Patriarhului Timotei al Ierusalimului. Astfel, în anul 1947, monahul Ioan Iacob a fost hirotonit la altarul de pe Golgota și la Biserica Sfântului Mormânt, în locul unde jertfa Mântuitorului a deschis lumii calea Învierii.

Este greu să nu vezi în această împrejurare o tainică întâlnire a drumurilor. Un fost stareț al Mănăstirii Neamț îl recomanda pentru hirotonie pe un alt fiu al aceleiași Lavre, care avea să devină unul dintre marii sfinți români ai secolului al XX-lea. Iar hirotonia nu s-a săvârșit într-un loc oarecare, ci pe Golgota, acolo unde preoția își descoperă înțelesul de jertfă și dăruire.

După hirotonie, ieromonahul Ioan Iacob a slujit ca egumen la Schitul Românesc de la Iordan, continuând lucrarea românească în pământul biblic, aproape de locurile în care glasul prorocilor, propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul și pașii Mântuitorului au sfințit pentru totdeauna lumea.

Documentele păstrate în arhivă ne îngăduie să întrezărim și partea nevăzută, dureroasă, a acelor ani din viața arhimandritului Victorin. În scrisorile sale, descria situația dificilă prin care trecea, lipsurile, nesiguranța și încercările unei misiuni împlinite în condiții deloc ușoare. Între aceste suferințe s-a numărat și o perioadă de aproape un an în care a fost internat într-un sanatoriu din Liban.

Viața sa purta astfel, alături de slujire și responsabilitate, pecetea fragilității omenești și a suferinței. Dar tocmai asemenea încercări descoperă adeseori măsura răbdării unui om. Departe de țară, într-un spațiu frământat de conflicte, lipsit vreme îndelungată de posibilitatea de a intra în reprezentanța pe care fusese trimis să o conducă și încercat de boală, arhimandritul Victorin a continuat să păstreze legătura cu Patriarhia Română și să lucreze pentru binele Așezămintelor Românești din Țara Sfântă.

Mai târziu, drumul său avea să treacă din nou peste hotare, de această dată către America. Acolo s-a apropiat de episcopul Andrei Moldovan și a continuat, într-o altă formă, lucrarea începută în slujba Locurilor Sfinte. A activat, începând cu anul 1956, ca superior al Misiunii Ierusalim din Statele Unite și, în același timp, ca profesor la Seminarul „Sfântul Tihon” din Pennsylvania.

Depărtarea geografică nu a însemnat însă uitare. De pe pământ american, arhimandritul Victorin Ursache a continuat să privească spre Ierusalim și să poarte grija Așezămintelor Românești din Țara Sfântă. A strâns ajutoare pentru acestea, transformând distanța dintre continente într-o punte a solidarității și a dragostei bisericești.

Privind retrospectiv această perioadă a vieții sale, înțelegem că drumul arhimandritului Victorin Ursache a fost al necontenitei plecări și al neobositei slujiri: de la Mănăstioara Bucovinei la Mănăstirea Neamț, de la București la Ierusalim, din Cetatea Sfântă către Liban și apoi peste ocean, în America. Pretutindeni a purtat cu sine aceeași rădăcină monahală și conștiința slujirii.

Există oameni ai Bisericii a căror viață pare că se desfășoară asemenea unui pelerinaj fără odihnă. Nu li se îngăduie să rămână multă vreme într-un singur loc, pentru că ascultarea îi cheamă mereu mai departe. Ei poartă cu sine, dintr-un ținut în altul, o lumină primită cândva într-o chilie, într-o biserică, ori înaintea unui altar. Așa a fost și drumul lui Victorin Ursache: un drum care a început sub bolțile Lavrei Neamțului și care, trecând prin Ierusalim și peste ocean, avea să-l pregătească pentru o slujire mai înaltă în Biserică.

După trecerea la cele veșnice a episcopului Andrei Moldovan, în viața arhimandritului Victorin Ursache s-a deschis un nou capitol, cel mai îndelungat dintre toate. La 23 aprilie 1966, Congresul Bisericesc al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America și Canada l-a ales episcop, încredințându-i păstorirea unei comunități aflate departe de țară, într-un spațiu vast, în care distanțele geografice se împleteau adeseori cu despărțiri, tensiuni și încercări greu de purtat.

La 7 august 1966, în Catedrala „Sfânta Treime” din Detroit, Victorin Ursache a primit hirotonia întru arhiereu, în prezența Arhiepiscopului grec Iacobos și a altor reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe. După aproape trei decenii de la tunderea sa în monahism, săvârșită la 18 iulie 1937 sub bolțile bisericii „Înălțarea Domnului” de la Mănăstirea Neamț, monahul Victorin era chemat să primească plinătatea slujirii sacerdotale și povara cea grea a arhieriei.

Drumul de la strana Lavrei nemțene până la scaunul arhieresc de peste ocean fusese lung și presărat cu multe încercări. Mănăstirea Neamț, Bucureștiul, Ierusalimul, Iordanul, Libanul și America deveniseră trepte ale aceleiași călătorii. Privite împreună, toate alcătuiesc chipul unei vieți care nu și-a aflat odihna într-un singur loc, ci a primit mereu chemarea de a merge mai departe, unde Biserica avea nevoie de slujirea sa.

Anii arhieriei nu aveau să-i aducă tihna. Slujirea sa în America a fost deosebit de grea, întâmpinând multă împotrivire. A cunoscut povara neînțelegerilor, dificultatea păstoririi unei comunități risipite pe întinderi uriașe și toate încercările pe care le presupunea păstrarea unității bisericești departe de țară. Crucea arhieriei nu a fost una împodobită doar cu momente solemne, ci mai ales purtată în răbdare, singurătate și osteneală.

Cu multă greutate a reușit să construiască o reședință în Detroit, o casă potrivită unui ierarh care purtase în sine, din tinerețe, rânduiala monahală. Acolo a fost îngrijit cu dragoste și devotament de familia George Alexe (†17 ianuarie 2013) și Ruxandra (Didina) Alexe (†11 iulie 2026)  ale căror nume se cuvin a fi păstrate alături de amintirea ierarhului. Uneori, marile slujiri ale Bisericii sunt susținute de oameni discreți, care nu apar în prim-planul istoriei, dar fără a căror bunătate și jertfelnicie multe poveri ar fi fost cu mult mai greu de purtat.

În reședința din Detroit au poposit, de-a lungul anilor, numeroși ierarhi români. Mărturiile vorbesc despre dăruirea Arhiepiscopului Victorin, dar și despre felul în care continua să păstreze rânduielile și tradițiile monahale deprinse odinioară la Mănăstirea Neamț. Trecuseră decenii de când părăsise Lavra, străbătuse țări și continente, cunoscuse Locurile Sfinte și întinderile Americii, dar înlăuntrul său rămăsese ceva din monahul tânăr care, într-o zi de 18 iulie 1937, îmbrăcase chipul îngeresc sub bolțile ctitoriei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Mănăstirea rămăsese în el.

Poate că aceasta este una dintre tainele adevăratei vieți monahale: omul poate pleca din mănăstire prin ascultare, poate fi trimis la mii de kilometri depărtare și poate purta răspunderi tot mai mari, dar, dacă a primit cu adevărat duhul vieții călugărești, mănăstirea nu mai pleacă niciodată din inima lui.

Rânduiala chiliei și a altarului devin o patrie lăuntrică pe care nicio depărtare nu o poate șterge.

Un moment de o semnificație aparte în timpul păstoririi sale l-a constituit vizita Patriarhului Iustin Moisescu în Statele Unite ale Americii și însoțirea delegației românești la Casa Albă. Era un eveniment cu o puternică încărcătură bisericească și simbolică, o mărturie a prezenței Ortodoxiei românești pe pământ american și, în același timp, o punte între Biserica din țară și românii aflați departe de hotarele ei.

De-a lungul anilor, Arhiepiscopul Victorin i-a avut între colaboratorii săi pe arhimandritul Vasile Vasilache și pe arhidiaconul Bartolomeu Anania. Acesta din urmă avea să mărturisească, peste ani, despre prietenia care i-a legat. Astfel de mărturii întregesc chipul unui ierarh pe care documentele oficiale îl pot prezenta prin date, funcții și itinerarii, dar pe care numai amintirile celor apropiați îl pot descoperi în căldura relațiilor omenești, în fidelitatea prieteniilor și în gesturile tăcute ale vieții de fiecare zi.

Odată cu trecerea anilor, gândul Arhiepiscopului Victorin s-a întors tot mai mult către țară. Deși slujise vreme îndelungată peste ocean și viața îl purtase departe de Bucovina natală și de Moldova tinereții sale, rădăcinile nu se uscaseră. Dimpotrivă, depărtarea pare să fi făcut dorul și mai adânc.

Și-a exprimat dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Putna, hotărâre luată, probabil, cu prilejul ultimei sale vizite în România. Alegerea Putnei nu putea fi lipsită de semnificație. Pentru un fiu al Bucovinei, mănăstirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare era mai mult decât un loc al istoriei: era un altar al memoriei românești, o cetate a credinței și un liman către care sufletul se putea întoarce după o viață de pribegie și slujire.

În anul 1995, Arhiepiscopul Victorin a slujit la hramul Catedralei Mitropolitane din Iași. Era deja foarte slăbit. Trupul purta povara anilor și a numeroaselor încercări, dar întoarcerea în Moldova avea, fără îndoială, ceva din bucuria regăsirii. După atâtea drumuri, după Ierusalim și America, după zeci de ani petrecuți departe de locurile tinereții, se întorcea în ținutul din care plecase.

Multă vreme refuzase să călătorească cu avionul, preferând vaporul și drumul îndelungat peste ape. Era, poate, și aceasta, deprinderea unei generații pentru care călătoria nu însemna graba de a ajunge, ci răbdarea drumului. Spre sfârșitul vieții, însă, a acceptat și călătoria prin „văzduh”, pentru a se putea întoarce în țara pe care a iubit-o și de care, în adâncul inimii, nu se despărțise niciodată.

De-a lungul întregii sale slujiri, Arhiepiscopul Victorin Ursache s-a luptat pentru menținerea legăturilor cu Patriarhia Română. Nu a fost o cale ușoară. Istoria, politica, depărtările și neînțelegerile au ridicat ziduri între oameni. El a încercat însă să păstreze punțile, conștient că Biserica nu poate trăi din despărțire și că fiii aceluiași neam și ai aceleiași credințe trebuie să-și țină, dincolo de încercările vremurilor, comuniunea.

După o viață care începuse la Mănăstioara, aproape de Rădăuți, și care trecuse prin Mănăstirea Neamț, București, Ierusalim, Iordan, Liban și America, Arhiepiscopul Victorin Ursache s-a întors pentru ultima dată acasă.

După trecerea sa la cele veșnice, trupul i-a fost așezat în cimitirul Mănăstirii Putna, potrivit dorinței sale. Astfel, cel care purtase vreme de decenii povara depărtărilor și a pribegiei și-a aflat odihna în pământul Bucovinei, aproape de locurile copilăriei și sub adumbrirea mănăstirii marelui voievod.

Există în această întoarcere o frumusețe tainică. Omul pleacă departe, străbate mări și continente, își poartă pașii în locuri pe care poate nu le-a visat niciodată, dar, la capătul drumului, inima caută adeseori pământul începuturilor. După atâtea călătorii, Putna a devenit ultimul său popas pământesc.

Se împlinesc douăzeci și cinci de ani de când drumul Arhiepiscopului Victorin Ursache s-a oprit, vremelnic, în cimitirul Mănăstirii Putna. Spunem „vremelnic”, pentru că mormântul nu este capătul drumului, ci locul unei așteptări. Este tăcerea dinaintea chemării, odihna dinaintea deșteptării, pământul în care trupul este așezat asemenea unui grăunte, în nădejdea zilei celei mari a Învierii.

Astfel, după o viață de aproape nouă decenii, în care a slujit la atâtea altare, străbătând drumuri ce legau Moldova cu Ierusalimul și România cu America, Arhiepiscopul Victorin Ursache și-a aflat locul de odihnă. Din tăcerea mormântului, biografia sa continuă să vorbească despre statornicie, răbdarea slujirii, dorul de țară și o tainică fidelitate față de începuturi, pe care numai oamenii trăitori multă vreme departe o pot înțelege pe deplin.

La douăzeci și cinci de ani de la mutarea sa la cele veșnice, pomenirea lui nu este doar o întoarcere către trecut. Este o chemare de a aduna cu grijă mărturiile risipite, documentele, scrisorile și amintirile celor care l-au cunoscut, pentru ca memoria lor să nu rămână pierdută în cele câteva date din dicționare și lucrări de istorie bisericească.

Arhiepiscopul Victorin Ursache a fost mai mult decât un nume într-o succesiune de ierarhi. A fost monah al Mănăstirii Neamț, stareț în anii grei ai războiului, slujitor la București, superior al Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, sprijinitor al lucrării românești de la Ierusalim și Iordan, mijlocitor al hirotoniei Sfântului Cuvios Ioan Iacob, profesor, misionar și, vreme îndelungată, păstor al românilor ortodocși din America și Canada.

A purtat cu sine, din loc în loc, ceea ce primise la început: credința casei părintești, duhul Bucovinei și rânduiala Lavrei Neamțului. Un monah plecat cândva din Moldova, purtând în suflet rugăciunile și rânduielile de la Neamț, străbătând Ierusalimul și depărtările Americii, pentru ca, după o viață lungă și ostenitoare, să se întoarcă în pământul Putnei, unde așteaptă ziua cea mare și neînserată a Învierii!