Asceza și ierarhia valorilor

Patericul egiptean, tocmai prin faptul că este alcătuit din sentințe și fragmente decupate rapid din viața cotidiană a părinților deșer­tului, nu vorbește prea mult și detaliat despre nevoința și asceza călugărilor. Avem totuși o serie de asemenea descrieri, iar ele pot fi foarte bine completate de informa­ții din alte texte vechi, ca de exemplu Istoria Lausiacă a lui Paladie. Imaginea care se desprinde din toate aceste texte este aceea a unor nevoitori aspri, care își asumă un mod de viață frugal, redus în toate aspectele sale la un minimum necesar. Ce înseamnă acest minim știm sigur că el diferă de la ascet la ascet. Avva Pimen însă face o afirmație care indică unul dintre scopurile ascezei.

Bătrânul a zis: „Foamea și somnul pe apucate nu ne-au îngăduit să vedem lucrurile fără valoare”. Înțele­gem de aici că scopul ne­voin­ței este unul care privește decantarea realității pentru a putea face distincția între ceea ce este esențial și ceea ce este secundar sau lipsit de valoare. Asceza trupească, mai cu seamă postul și privegherea, ajută la concentrarea și adunarea omului în sine, îl scoate din risipire și îl face să înceteze să mai alerge după iluzii. Asceza aduce cu sine întâlnirea directă cu propria realitate, cu limitele și fragilitatea ta. Nevoința monahilor este, de fapt, modul lor de a se război futilitatea și frivolitatea lumii. Să trăiești în tensiunea ascetică înseamnă să te decojești iluzie după iluzie, până vei ajunge să îți vezi chipul curățat de orice fard al părerii de sine și al minciunii.

În același timp, eforturile monahilor, în momentul în care sunt făcute cu seriozitate, le subțiază discernământul și îi ajută să ierarhizeze valoric realitatea în mijlocul căreia trăiesc. Nu doar asceții disting între adevăr și minciună, dar reușesc și să se orienteze ordonând lumea înconjurătoare în funcție de principiul valorii. Acest principiu, decantat prin experiența proprie, ajunge apoi să fie modulat în funcție de nevoile personale. Până la urmă, una dintre marile provocări ale vieții creștine ține tocmai de acest fel în care principiile mari se întâlnesc cu biografia. Mitropolitul Kallistos Ware povestește o anecdotă într-una din conferințele sale. Un scriitor englez, plictisit de o predică prea lungă, îi spune mamei sale că, dacă el ar fi preot, ar zice doar atât: „Știți ce trebuie să faceți, acum mergeți și faceți”. Mulțumit cu soluția sa, crede că a rezolvat problema, dar mama îl întreabă: „Da, dar le-ai spune și cum să facă?” De fapt, aceasta este marea problemă a majorității oamenilor. Cu toții știm că trebuie să căutăm binele, să-i iubim pe Dumnezeu și pe aproapele și așa mai departe. Dar, cu toate că principiile mari par a fi la îndemâna oricui, transferarea lor în viață necesită un efort permanent, care este simplificat de experiența acumulată în Tradiția Bisericii. Și tocmai de aceea este atât de importantă asceza, pentru că ea nu îți îngăduie să dai atenție lucrurilor fără valoare.